Otrăvirea lentă

Publicat în Dilema Veche nr. 874 din 7 - 13 ianuarie 2021
Otrăvirea lentă jpeg

În Colind de Crăciun, Charles Dickens descrie o călătorie a avarului Ebenezer Scrooge în lumea spiritelor, prin care i se descoperă trecutul, cu greșelile lui fatale, prezentul mizantropiei sale totale și viitorul unui morți insignifiante de Crăciun și un mormînt uitat. Viziunea produce o convertire a bătrînului avar, care devine darnic și binevoitor în limitele decenței burgheze. Dincolo de alegoria unui destin infernal post-mortem, povestirea care a dominat imaginarul de Crăciun al englezilor ridică o întrebare care neliniștește în continuare: cum se produce în realitatea socială tipologia umană a mizantropului onorabil, un ins preocupat obsesiv de securitate financiară, de statut social sau de un mecanism social care să-l ferească de imprevizibilul vieții? Fenomenul constă într-o degradare umană suficient de lentă încît să fie imperceptibilă, dar care să atingă totuși pragul demenței, în pofida a ceea ce pare din exterior o viață reușită, o conduită rațională a unui cetățean exemplar. Degradarea pare a răsări dintr-o otrăvire lentă.

O astfel de otrăvire lentă este sentimentul îndreptățirii. Acesta este specific dimensiunii sociale a omului, dar are două fețe. Prima este percepția individului că ceea ce are i se cuvine, fie că sînt bunuri materiale (case, mașini, mobilă, opere de artă, aparatură electrocasnică etc.) a căror posesie o percepe ca pe un drept, fie că sînt imateriale (sănătate sau chiar o stare fizică excepțională, bunăstare, confort, recunoaștere socială). A doua faţă se exprimă ca frustrare din cauza lipsei bunurilor la care se crede cineva îndreptățit. Cele două aspecte se întrepătrund și individul ajunge să perceapă simultan și satisfacție, și frustrare, de teama de a nu pierde ceea ce are. Sentimentul acesta al îndreptățirii stă la baza unei societăți stabile. Puțini indivizi vor risca să piardă ceea ce au în speranța incertă de a obține ceva mai bun/mai mult/mai prețios. Majoritatea preferă o acumulare lentă și anticipabilă care corespunde statu quo-ului. Această acumulare îi prezervă individului statutul la care se simte îndreptățit. La marginea societății sînt cei care au pierdut sentimentul îndreptățirii, nu mai au nimic de apărat și fie renunță la orice efort de a obține un statut, iar societatea îi percepe ca cerșetori, depresivi sau nebuni, fie pleacă în revoltă împotrivă societății acționînd distructiv. Sentimentul îndreptățirii are și o dimensiune spirituală, cînd individul derivă din statutul său social ideea că s-ar putea afla într-o relație bună cu divinitatea, care devine în ochii săi garantul statutului său. Cînd o criză neprevăzută amenință statutul său social, primul gînd este un reproș intim la adresa divinității, acel „De ce eu, Doamne?” sau „Cum de mi se întîmplă mie, Doamne?”.

Sentimentul îndreptățirii este format în individ din copilărie, fie prin supremația neamului (familie, clan) asupra individului și de aici condiționarea/educarea acestuia pentru a deveni la maturitate o întruchipare a neamului (prin preluarea patrimoniului, inclusiv a resentimentelor ancestrale), fie, mai recent, prin sistemul de educație bazat pe plată (= amendă), răsplată și competiție. Premierea competitorilor a fost suficient de larg concepută în educația moderna încît între un sfert și o treime dintr-un grup școlar să se ralieze în grupul premianților. De consemnat faptul că premiile răsplătesc capacitatea elevului de a se conforma cerințelor și așteptărilor educatorilor lui. Majoritatea premiilor din copilărie recompensează conformismul. Astfel apare repede grupul celor care se simt îndreptățiți la vreun premiu oarecare și care vor marginaliza gradual grupul nepremiaților. Nici o societatea nu a scăpat de acest mecanism de construcție a conformismului social. Dar ceea ce astăzi percepem drept conformism social a fost în toate societățile premoderne un conformism religios (ritualism, respectare a tabuurilor), nu fiindcă divnitatea are nevoie de un ritual și o lege, ci fiindcă societatea are nevoie să le îmbrace cu prestigiul transcendenței. Conformismul socio-religios își dezvăluie caracterul violent și totalitar în fenomenul țapului ispășitor (René Girard). Societatea execută cu îndreptățire victima prin linșaj sau alte forme de excludere comunitară.

În fața acestui mecanism de formare a societății, în care fiecare individ este încurajat să-și găsească locul la care este îndreptățit și să-l apere apoi cu îndîrjire, s-a ridicat ciudata învățătură a lui Iisus din Nazaret: „Cei de pe urmă vor fi cei dintîi”, „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14,11, Matei, 23,12), „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 4), „Coborît-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi” (Luca 1, 52). Ne revine în fața ochilor imaginea fariseului care ocupă locul central în templu, mulțumind pentru sentimentul său de îndreptățire, și a vameșului care se ascunde, recunoscîndu-se păcătos și nevrednic de Dumnezeu, Hristos preferîndu-l pe acesta din urmă. Și fără a lua în calcul o răsplată transcendentă, experiența comună a omului încă din antichitate l-a făcut să vadă viața ca pe o roată, care-l va duce periodic ba în sus, ba în jos, gustînd pe rînd cele două fețe ale îndreptățirii.

Cu toate acestea, tema hristică a smereniei, înțeleasă tocmai ca eliberare de sentimentul subrepticiu al îndreptățirii, a fost cel mai greu asimilată de către prozeliții din toate vremurile. Smerenia putea fi tematica privilegiată a unui grup marginal și cvasi-rebel față de mediul social în care s-a format, cel al iudaismului. Identitatea anistorică și antisocială a ucenicilor lui Iisus s-a conturat în contextul războiului național iudaic împotriva Imperiului Roman. Însă după momentul „încreștinării” Imperiului Roman, tematica smereniei s-a refugiat în grupul monahilor. Societățile nu pot exista fără conformism. Încă din Imperiul Roman, înstrăinarea monastică față de societate a fost tratată cu suspiciune, și tocmai de aceea monahismul a fost supus unei imense presiuni de integrare în sistemul social. Este exact ceea ce epoca iluministă a descris ca rol social al monahismului (caritate, ospitalitate, îngrijiri medicale, eventual educație publică). Istoria monahismului poate fi citită însă și ca o reiterată disidență, care începe cu cea a monahismului față de creștinismul oficial în antichitatea tîrzie și continuă cu cele ale diferitelor grupuri de monahi față de forurile lor tutelare, sfîrșind cu nebunii întru Hristos, care se reîntorc în deșertul urban. Energia acestei disidențe a fost combătută de autorități cu argumentul ascultării. Cei care percepeau monahismul ca fiind subversiv îl interpelau astfel: „Monahule, dacă nu urmărești țeluri proprii, atunci supune-te oricărei forme de autoritate”. De două milenii, monahul este cel care îi tot aruncă în față societății versul disident al lui Mircea Dinescu: „Opriți Istoria / cobor la prima”.

Ceea ce numim aici „societate” este denumit în Evanghelii și în toată literatura creștină subsecventă „lumea” (ho kosmos), față de care Hristos își afirmă atît o alteritate radicală („Eu nu sînt din lumea aceasta”, Ioan 8, 23), cît și un antagonism inevitabil („căci vine stăpînitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine”, Ioan 14, 30). Deși termenul este împrumutat universului ordonat, kosmos, referința la societatea umană reiese foarte limpede din contextul repetatelor referințe la „lume” din Evanghelia după Ioan. În deșertul Carantaniei, ispititorul îi oferă lui Iisus împărățiile lumii, adică structurile sociale de putere. Refuzul acestora nu se justifică doar fiindcă oferta vine de la cine nu trebuie, ci fiindcă sînt cel mai prost instrument pentru a opera o trezire spirituală. Pentru Cuviosul Sofronie de la Essex, adevăratul creștinism, al formulărilor paradoxale din Evanghelii, abia dacă a fost făcut cunoscut lumii în cei două mii de ani, căci această propovăduire depășește puterile omului*.

Coborîrea din trenul absurd al istoriei este ieșirea din cercul vicios al îndreptățirii. Numai că trenul istoriei nu se oprește, pentru a coborî ușurel din el. Istoria, în cazul acesta, nu este curgerea timpului și însăilarea evenimentelor pe un fir al cauzalităților, ci este sinonimă cu ho kosmos, societatea cu nevoia ei de conformism, cu straturile sale de îndreptățiți, garanți ai ordinii sociale. Din trenul istoriei deci nu se coboară, ci se sare. Această săritură este începutul creștinismului.

* Archimandrite Sophrony, Starets Silouane. Moine du Mont-Athos. Vie – Doctrine – Écrits, Éditions Présence, 1973, p. 213.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Momentul de glorie în care România a fost pe locul 2 în lume la Olimpiadă, după SUA. De ce a sfidat Ceauşescu Rusia
La Olimpiada  de vară din 1984, din Los Angeles, România a adus acasă 53 de medalii, situându-se pe locul 2 în lume, după SUA. Participarea la evenimentul sportiv a reprezentat o sfidare la adresa Rusiei, care a făcut presiune asupra lui Ceauşescu pentru a boicota evenimentul. Argumentul care l-a convins pe dictator, pe lângă cei 120.000 de dolari primiţi pentru participare, a avut legătură cu contextul economic din ţară.
image
Câmpurile morţii de sub mall-urile din Ploieşti. Descoperire făcută de arheologi
Extinderea municipiului Ploieşti spre comunele Blejoi sau Aricheştii Rahtivani a scos la iveală un veritabil câmp al morţii, care ascunde deopotrivă comori unice, vechi de mii de ani, dar şi informaţii relevante despre o civilizaţie demult apusă.
image
Ciobanul din Valahia ajuns domnitor al Ţării Româneşti. A dus o prigoană aprigă împotriva marilor dregători
Mircea Ciobanul - domnitorul Ţării Româneşti care a primit acest nume pentru că înainte de a urca pe tron cumpăra oi pentru Constantinopol. Chiar dacă avea o preocupare paşnică, asta nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai cruzi domnitori români.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.