Otrăvirea lentă
În Colind de Crăciun, Charles Dickens descrie o călătorie a avarului Ebenezer Scrooge în lumea spiritelor, prin care i se descoperă trecutul, cu greșelile lui fatale, prezentul mizantropiei sale totale și viitorul unui morți insignifiante de Crăciun și un mormînt uitat. Viziunea produce o convertire a bătrînului avar, care devine darnic și binevoitor în limitele decenței burgheze. Dincolo de alegoria unui destin infernal post-mortem, povestirea care a dominat imaginarul de Crăciun al englezilor ridică o întrebare care neliniștește în continuare: cum se produce în realitatea socială tipologia umană a mizantropului onorabil, un ins preocupat obsesiv de securitate financiară, de statut social sau de un mecanism social care să-l ferească de imprevizibilul vieții? Fenomenul constă într-o degradare umană suficient de lentă încît să fie imperceptibilă, dar care să atingă totuși pragul demenței, în pofida a ceea ce pare din exterior o viață reușită, o conduită rațională a unui cetățean exemplar. Degradarea pare a răsări dintr-o otrăvire lentă.
O astfel de otrăvire lentă este sentimentul îndreptățirii. Acesta este specific dimensiunii sociale a omului, dar are două fețe. Prima este percepția individului că ceea ce are i se cuvine, fie că sînt bunuri materiale (case, mașini, mobilă, opere de artă, aparatură electrocasnică etc.) a căror posesie o percepe ca pe un drept, fie că sînt imateriale (sănătate sau chiar o stare fizică excepțională, bunăstare, confort, recunoaștere socială). A doua faţă se exprimă ca frustrare din cauza lipsei bunurilor la care se crede cineva îndreptățit. Cele două aspecte se întrepătrund și individul ajunge să perceapă simultan și satisfacție, și frustrare, de teama de a nu pierde ceea ce are. Sentimentul acesta al îndreptățirii stă la baza unei societăți stabile. Puțini indivizi vor risca să piardă ceea ce au în speranța incertă de a obține ceva mai bun/mai mult/mai prețios. Majoritatea preferă o acumulare lentă și anticipabilă care corespunde statu quo-ului. Această acumulare îi prezervă individului statutul la care se simte îndreptățit. La marginea societății sînt cei care au pierdut sentimentul îndreptățirii, nu mai au nimic de apărat și fie renunță la orice efort de a obține un statut, iar societatea îi percepe ca cerșetori, depresivi sau nebuni, fie pleacă în revoltă împotrivă societății acționînd distructiv. Sentimentul îndreptățirii are și o dimensiune spirituală, cînd individul derivă din statutul său social ideea că s-ar putea afla într-o relație bună cu divinitatea, care devine în ochii săi garantul statutului său. Cînd o criză neprevăzută amenință statutul său social, primul gînd este un reproș intim la adresa divinității, acel „De ce eu, Doamne?” sau „Cum de mi se întîmplă mie, Doamne?”.
Sentimentul îndreptățirii este format în individ din copilărie, fie prin supremația neamului (familie, clan) asupra individului și de aici condiționarea/educarea acestuia pentru a deveni la maturitate o întruchipare a neamului (prin preluarea patrimoniului, inclusiv a resentimentelor ancestrale), fie, mai recent, prin sistemul de educație bazat pe plată (= amendă), răsplată și competiție. Premierea competitorilor a fost suficient de larg concepută în educația moderna încît între un sfert și o treime dintr-un grup școlar să se ralieze în grupul premianților. De consemnat faptul că premiile răsplătesc capacitatea elevului de a se conforma cerințelor și așteptărilor educatorilor lui. Majoritatea premiilor din copilărie recompensează conformismul. Astfel apare repede grupul celor care se simt îndreptățiți la vreun premiu oarecare și care vor marginaliza gradual grupul nepremiaților. Nici o societatea nu a scăpat de acest mecanism de construcție a conformismului social. Dar ceea ce astăzi percepem drept conformism social a fost în toate societățile premoderne un conformism religios (ritualism, respectare a tabuurilor), nu fiindcă divnitatea are nevoie de un ritual și o lege, ci fiindcă societatea are nevoie să le îmbrace cu prestigiul transcendenței. Conformismul socio-religios își dezvăluie caracterul violent și totalitar în fenomenul țapului ispășitor (René Girard). Societatea execută cu îndreptățire victima prin linșaj sau alte forme de excludere comunitară.
În fața acestui mecanism de formare a societății, în care fiecare individ este încurajat să-și găsească locul la care este îndreptățit și să-l apere apoi cu îndîrjire, s-a ridicat ciudata învățătură a lui Iisus din Nazaret: „Cei de pe urmă vor fi cei dintîi”, „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14,11, Matei, 23,12), „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor” (Matei 18, 4), „Coborît-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi” (Luca 1, 52). Ne revine în fața ochilor imaginea fariseului care ocupă locul central în templu, mulțumind pentru sentimentul său de îndreptățire, și a vameșului care se ascunde, recunoscîndu-se păcătos și nevrednic de Dumnezeu, Hristos preferîndu-l pe acesta din urmă. Și fără a lua în calcul o răsplată transcendentă, experiența comună a omului încă din antichitate l-a făcut să vadă viața ca pe o roată, care-l va duce periodic ba în sus, ba în jos, gustînd pe rînd cele două fețe ale îndreptățirii.
Cu toate acestea, tema hristică a smereniei, înțeleasă tocmai ca eliberare de sentimentul subrepticiu al îndreptățirii, a fost cel mai greu asimilată de către prozeliții din toate vremurile. Smerenia putea fi tematica privilegiată a unui grup marginal și cvasi-rebel față de mediul social în care s-a format, cel al iudaismului. Identitatea anistorică și antisocială a ucenicilor lui Iisus s-a conturat în contextul războiului național iudaic împotriva Imperiului Roman. Însă după momentul „încreștinării” Imperiului Roman, tematica smereniei s-a refugiat în grupul monahilor. Societățile nu pot exista fără conformism. Încă din Imperiul Roman, înstrăinarea monastică față de societate a fost tratată cu suspiciune, și tocmai de aceea monahismul a fost supus unei imense presiuni de integrare în sistemul social. Este exact ceea ce epoca iluministă a descris ca rol social al monahismului (caritate, ospitalitate, îngrijiri medicale, eventual educație publică). Istoria monahismului poate fi citită însă și ca o reiterată disidență, care începe cu cea a monahismului față de creștinismul oficial în antichitatea tîrzie și continuă cu cele ale diferitelor grupuri de monahi față de forurile lor tutelare, sfîrșind cu nebunii întru Hristos, care se reîntorc în deșertul urban. Energia acestei disidențe a fost combătută de autorități cu argumentul ascultării. Cei care percepeau monahismul ca fiind subversiv îl interpelau astfel: „Monahule, dacă nu urmărești țeluri proprii, atunci supune-te oricărei forme de autoritate”. De două milenii, monahul este cel care îi tot aruncă în față societății versul disident al lui Mircea Dinescu: „Opriți Istoria / cobor la prima”.
Ceea ce numim aici „societate” este denumit în Evanghelii și în toată literatura creștină subsecventă „lumea” (ho kosmos), față de care Hristos își afirmă atît o alteritate radicală („Eu nu sînt din lumea aceasta”, Ioan 8, 23), cît și un antagonism inevitabil („căci vine stăpînitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine”, Ioan 14, 30). Deși termenul este împrumutat universului ordonat, kosmos, referința la societatea umană reiese foarte limpede din contextul repetatelor referințe la „lume” din Evanghelia după Ioan. În deșertul Carantaniei, ispititorul îi oferă lui Iisus împărățiile lumii, adică structurile sociale de putere. Refuzul acestora nu se justifică doar fiindcă oferta vine de la cine nu trebuie, ci fiindcă sînt cel mai prost instrument pentru a opera o trezire spirituală. Pentru Cuviosul Sofronie de la Essex, adevăratul creștinism, al formulărilor paradoxale din Evanghelii, abia dacă a fost făcut cunoscut lumii în cei două mii de ani, căci această propovăduire depășește puterile omului*.
Coborîrea din trenul absurd al istoriei este ieșirea din cercul vicios al îndreptățirii. Numai că trenul istoriei nu se oprește, pentru a coborî ușurel din el. Istoria, în cazul acesta, nu este curgerea timpului și însăilarea evenimentelor pe un fir al cauzalităților, ci este sinonimă cu ho kosmos, societatea cu nevoia ei de conformism, cu straturile sale de îndreptățiți, garanți ai ordinii sociale. Din trenul istoriei deci nu se coboară, ci se sare. Această săritură este începutul creștinismului.
* Archimandrite Sophrony, Starets Silouane. Moine du Mont-Athos. Vie – Doctrine – Écrits, Éditions Présence, 1973, p. 213.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
