Iar eu chiar iubesc copiii. Sau îi iubeam – despre anxietatea socială

Publicat în Dilema Veche nr. 877 din 28 ianuarie - 3 februarie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

S-a împlinit de curînd un an de cînd China a recunoscut în mod oficial că are de-a face cu o epidemie și cu un virus necunoscut, nu știm cînd se va sfîrși toată povestea asta, dacă se va mai termina vreodată, așa că mi-am luat inima-n dinți și m-am programat la o clinică stomatologică pentru un tratament sîcîitor și de durată pe care l-am amînat exact un an. În acest an, problema mea cu dinții s-a agravat destul de urît și mă întreb cînd vor apărea statistici cu victimele ascunse ale pandemiei, adică cu bolnavii cronici care nu s-au mai dus la doctor de frică „să nu ia COVID”, nu s-au mai internat în spitale, și-au întrerupt tratamentele etc. La cum stau lucrurile, tare mi-e că mulți dintre noi vom ieși din această pandemie mai bolnavi de alte boli ale căror semne le-am neglijat. Așadar, la clinică era ca la NASA, în sectorul cu vreo ciupercărie extraterestră: botoșei de unică folosință la intrare, apoi obiecte personale lăsate la recepție, spălat pe mîini, dat cu gel dezinfectant, chestii cu care deja ne-am obișnuit. A trebuit să completez un formular, a venit o asistentă cu o tăviță cu pixuri, trebuia să iau un pix, să-l folosesc, după care să-l pun separat pe un șervețel îmbibat cu tot felul de substanțe care să-l decontamineze, m-am simțit ca o ciumată venită din mediul „de afară”, o junglă a virușilor și bacteriilor, într-un mediu aseptic, protejat, dar am apreciat toate aceste măsuri de prevenție. În timp ce completam formularul despre starea mea de sănătate și constatam cu părere de rău că după 40 de ani nu mai bifezi chiar totul cu „Nu”, „Nu e cazul”, angajații clinicii vorbeau despre vaccinul pe care îl așteptau de la o zi la alta. Unul dintre ei îl făcuse deja și-și tot mișca în sus și în jos demonstrativ brațul, l-a durut un pic, dar acum nu-l mai doare. După ce m-am spălat a doua oară pe mîini, am reușit, în sfîrșit, să trec de „security” și să intru în clinică. A urmat un moment derutant pentru mine – fiind la stomatolog, a trebuit să-mi scot masca și m-am simțit ca și cum mi-aș fi scos chiloții în public și aș fi rămas în fundul gol, în vreme ce doctorița, o fată tînără și simpatică, purta două măști una peste alta și o vizieră, cînd îmi explica ceva gîfîia ușor, cred că e cumplit să muncești așa, pentru oamenii ăștia vaccinul chiar e o salvare providențială. Doctorița a observat că trecusem pe foaie atacuri de panică și m-a întrebat dacă am vreo anxietate specială legată de dentist. Nu neapărat, i-am răspuns, am o emotivitate exagerată în diferite situații și atunci mi-am dat seama că vorbeam la fel de greu ca și ea cu două măști și că inima îmi bătea cu peste o sută, ca și cum aș fi urcat pe munte. Mi-am amintit că dormisem prost și că toată dimineața nu făcusem altceva decît să aștept îmbrăcată, pregătită și spălată pe dinți ora la care trebuia să merg la dentist, ceea ce nu era deloc în regulă. Însă nu de dentist mi-era mie frică, ci de neașteptata interacțiune, după luni întregi de stat aproape numai în casă, cu niște oameni necunoscuți, de ieșirea din bîrlogul meu, unde totul devenise mult prea previzibil, în lumea cea mare.

Toată povestea asta mi-a dat de gîndit. Anxietate socială aveam și înainte de pandemie, însă făceam eforturi să mi-o controlez și să lupt împotriva ei tocmai expunîndu-mă unor situații în care trebuia să am de-a face cu oameni, cu mulți oameni, eventual cu un public, așadar exersam „relații cu publicul”. E exact cum spun terapeuții, în cazul fricii de a zbura cu avionul – trebuie să zbori, eventual să mergi regulat la un aeroport ca să privești avioanele cum decolează și aterizează, ca să te „împrietenești” cu propria ta frică. Pe la 20 de ani, mi-era atît de frică să vorbesc în public încît, atunci cînd am fost invitată la o emisiune TV în direct, mi-au amorțit pur și simplu buzele și abia dacă am reușit să îngaim cîte ceva. Ani întregi mai apoi, m-am ferit să fiu pusă într-o astfel de situație pînă cînd am început să merg cu cărțile mele prin școli și să mă întîlnesc cu copii. Treptat, am realizat că pot să spun de fapt orice fără să spun tîmpenii, că publicul nu te judecă și nu te condamnă, că nu trebuie să-l fixezi pe unul singur, pe copilul deștept și bun la toate materiile din prima bancă, e bine să învălui cu privirea o sală întreagă etc. Cînd a trebuit să vorbesc unui public adult, mi-am imaginat că am în față tot niște copii și tracul a dispărut. Astfel, am ajuns să vorbesc în public cu o lejeritate care mă uimea și pe mine și chiar să-mi placă. Apoi, am predat cursuri, cu 10-20 de oameni, nu vă spun ce emoții aveam la început, însă m-am obișnuit, dacă ți-ai făcut temele înainte nu ai cum să greșești. Aveam mici fobii legate de evenimente culturale, de petreceri, aveam emoții chiar și atunci cînd ieșeam în oraș ca să mă întîlnesc cu oameni pe care nu-i cunoșteam prea bine, nesiguranță, bătăi de inimă, transpirații reci. Anxietatea socială e incompatibilă de multe ori cu meseria de jurnalist, uneori mi-era frică să dau un telefon unui necunoscut, așa că preferam să scriu mail-uri lungi cît un cearceaf. Odată, demult, la TIFF, la o petrecere unde toată lumea era relaxată, am făcut un atac de panică atît de urît încît am fugit pur și simplu în camera de hotel și am sunat-o pe vară-mea din Cluj să vină să doarmă cu mine. Însă cea mai tare fază a fost acum vreo 20 de ani, cînd l-am sunat pe Cristi Puiu pentru un interviu, abia făcuse Marfa și banii, omul m-a ținut la telefon vreo oră ca să-mi povestească viața lui, iar eu aveam atît de mari emoții încît nu îndrăzneam să-l întrerup și să-i zic că-l sun pe mobil de pe telefonul fix de acasă, pe atunci erau niște prețuri exorbitante. Așa că mi-a venit o factură pe care n-am reușit s-o plătesc și așa m-am despărțit pentru totdeauna de telefonul fix. Iată însă că după 20 de ani, cînd aproape că mă transformasem într-o ființă socială perfect adaptată, a venit pandemia ca să anuleze totul. Prespun că cea mai importantă componentă psihologică a acestei crize care va avea efecte pe termen lung este înstrăinarea. Frica de oameni.

Cînd a început pandemia, pentru că mă știam ipohondră și anxioasă, mi-am zis: să vezi ce atacuri de panică o să am eu acum, să vezi ce-o să mă termine toată povestea asta! Aiurea, m-am comportat minunat, atacurile de panică au dispărut cu desăvîrșire și chiar m-am mirat de ce se întîmplă asta. Abia acum mi-am dat seama de ce – mă întorsesem într-un mediu controlat, în zona mea de confort de la mine de-acasă, nu mai aveam nici o șansă să fiu pusă în situații sociale imprevizibile, nu mă mai întîlneam cu nimeni, nu mai trebuia să ajung nicăieri. Mulți dintre noi am fost pur și simplu scoși din uz, rotițe ale unui întreg mecanism social care au fost îndepărtate și se învîrt de unele singure în gol pînă cînd vor rugini probabil de tot. Ne uităm vechile obișnuințe, ne creăm altele noi, mult mai comode. Cînd va trebui să ne întoarcem într-un fel sau altul în societate ne vom readapta imediat? Oare e ca mersul pe bicicletă, nu se uită niciodată? Sau vor trece alți ani pînă ne vom reacomoda? Deocamdată, privesc oarecum neputincioasă primele „semne” că lucrurile stau prost – am emoții cînd merg la dentist, cînd merg la cabinetul veterinar, cînd merg la coafor, adică în orice loc care implică alți oameni. Nu pentru că mi-ar fi frică că iau boala, ăsta e doar un pretext, ci pentru că mai vechile mele frici și fobii au revenit. Iar cel mai mare semnal de alarmă a fost cînd stăteam la o mică coadă la un fast-food, deranjată de niște adolescenți care se cam băgau unul într-altul și se hăhăiau, iar un copilaș de vreo doi ani a venit rîzînd spre mine să mă îmbrățișeze. Eu m-am tras la o parte, m-am dat cîțiva pași în spate, s-a declanșat o mică panică, în mintea mea îmi spuneam: „Stai acolo! Nu veni spre mine!”. Iar eu chiar iubesc copiii. Sau îi iubeam.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.
Theodor Pallady jpeg
Paradisul învățaților din actuala patrie a deconstrucției
Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Fără cîini cu capul scos pe geamurile mașinilor din Florida – asta vrea să obțină o propunere de lege.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Dispariții
Mai toate cărțile de self-help sugerează să te porți cu oamenii ca și cînd i-ai vedea pentru ultima dată.
Zizi și neantul jpeg
Mărțișoare
Originale și înduioșătoare în hidoșenia lor. Ba, de destule ori, chiar în frumusețea lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Fricile mici, „fricuțele”, cum le-ar numi casiera de la supermarket
Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj.
E cool să postești jpeg
Micii răsfățați, marii neadaptați?
Copilul nu s-a lăsat înduplecat, continuîndu‑și injuriile și micile violențe, cu o atitudine de zbir, impunîndu-și, în cele din urmă, autoritatea și ronțăind ciocolata.
p 20 R M  Rilke jpg
Despre credință și tandrețe. Pornind de la Rilke
Cum sînt însă cu putință versurile lui Rilke? Cum poate poezia să răstoarne lucrurile?
foto BTC DV bis jpeg
Mihai Șora: o amintire
Nu știu cum îi vor fi recitite cărțile peste ani, dar sînt convins că lecția senectuții sale va rămîne una a înțelepciunii pe care filosofia nu o poate atinge decît în carnea unei vieți.
p 24 G  Stoica jpg
Cu ochii-n 3,14
● Pentru cei cărora nu le plac englezismele, o reclamă a tradus îndemnul „Download your app!” prin „Dă-ți jos aplicația!”. Un îndemn care poate provoca în română mici stînjeneli pudicilor. (S. G.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Se întîmplă duminica
O soluție ar mai putea fi să faci din duminici zile în întregime pentru tine, în care urgențele altora să nu devină importante în orarul tău.
Zizi și neantul jpeg
Cei mai frumoși ghiocei
Pe scurt, erau cei mai frumoși și mai zdraveni ghiocei posibili.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E necesară singurătatea?
Totuși, există mai multe tipuri de singurătăți.
E cool să postești jpeg
Suma fără laude: mai încurajează școala dragul de învățătură?
Facultățile și universitățile au astfel un palmares bogat de absolvenți, indiferent de pregătirea reală a acestora.

Adevarul.ro

image
Singura fabrică românească de ciocolată și-a cerut insolvența
În perioada de glorie, fabrica producea 2.000 de tone de ciocolată pe an. Unul dintre sortimente a fost premiat cu medalia „Marca de Aur“.
image
Fanii lui David Attenborough, dezgustați de scenele din cel mai recent documentar: „Nu voiam să văd asta”
Ultimul episod al documentarului TV Wild Isles, al cercetătorului David Attenborough, a trezit repulsie în unii telespectatori.
image
De ce sunt finlandezii cei mai fericiți oameni din lume
Românii sunt mai fericiți față de anul trecut, potrivit World Happiness Report, care arată că ţara noastră a urcat 4 locuri în acest top. Cea mai fericită ţară, din cele 137 câte au fost incluse în clasament, rămâne Finlanda.

HIstoria.ro

image
Mândria națională – arma Ucrainei în război
Războiul declanșat de Vladimir Putin a arătat și o componentă importantă a relațiilor internaționale în secolul al XXI-lea, una a cărei vizibilitate a fost, până acum, scăzută, deoarece nimeni nu se mai aștepta la existența vreunui conflict armat pe teritoriul european.
image
Elena Ceaușescu a dat ordin să se dărâme cârciuma în care mergea socrul ei
Femeie cu suflet mic și foarte răutăcioasă, Elenei Ceaușescu îi plăcea să pună limite. Cumnații și nora nu o puteau vizita decât invitați. Nu l-a iertat nici pe Andruță – tată lui Nicolae Ceaușescu – care mai vorbea cu oamenii, la un țoi, despre problemele cotidiene. Sunt întâmplări relatate de Mirela Petcu și Camil Roguski, în cartea „Ceaușescu: adevăruri din umbră”.
image
Întâlnirea dintre Carol al României și Elena a Greciei şi Danemarcei
După despărţirea de Ioana Zizi Lambrino, principele moştenitor Carol e trimis într-o călătorie în jurul lumii, însoţit de colonelul Nicolae Condeescu.