Constantin cel capricios

Apoteoza rezervată cezarilor defuncți l-a vizat și pe Constantin cel Mare, celebrat ca sfînt, alături de mama sa, împărăteasa Elena. Marele om a fost înmormîntat în biserica Sfinților Apostoli din Noua Romă, într-un sarcofag central, care avea să fie flancat, precum discul solar, de mormintele Apostolilor, dispuse radial (se spera pe atunci că, printr-o miraculoasă arheologie pioasă, rămășițele ucenicilor lui Hristos vor putea fi adunate la un loc). Acest dispozitiv ceremonial creștin s-a combinat cu riturile de ridicare a împăraților decedați la rangul de făptură divină. Semn clar de sincretism între monoteismul emergent și politeismul decadent! Așa am fost „învățați” de către erudiții moderni. Biografia fostului tetrarh, ajuns unic stăpînitor al imperiului pacificat instinctu divinitatis – după cum citim în inscripția aflată pe arcul de triumf dedicat lui, la Roma – a fost bricolată într-o cheie de „tranziție”. Constantin s-a botezat in extremis, n-a fost tocmai impecabil (date fiind uzualele crime dinastice) și a patronat o perioadă confuză, fiind el însuși un creștin „nominal”, plin de inerții – și poate de nostalgii – „păgîne”. Există un consens savant legat de convertirea lui „oportunistă” și „superficială”. Și tocmai cu acest clișeu minimalizant – în contrast cu tradiția „hagiografică” instituită prin Eusebiu de Cezareea – se confruntă cartea lui Paul Veyne, Cînd lumea noastră a devenit creștină (312-394), tradusă de Claudiu Gaiu, la Editura Tact (2010). Teza nonagenarului istoric francez e clară: Constantin nu s-a convertit dintr-un calcul politic (de vreme ce creștinii nu reprezentau pe atunci decît 10% din populația de circa 70 de milioane a Imperiului Roman), ci dintr-un capriciu imperial (la care avea dreptul). Un capriciu aparent megaloman – care a văzut în creștinism nu doar avangarda istoriei, ci și cadrul ei unificator, soteriologic, vectorial.

Autoinstituit ca un soi de „președinte” al noii comunități ecleziale, declarat „episcop al treburilor din afară”, dar și „frate” (niciodată „fiu”) al înaltului cler ortodox, Constantin s-a convertit cu adevărat. Botezul nu era pe atunci începutul credinței, ci un soi de încununare a inițierii catehumenilor, care dura mai mulți ani (și căruia nu avea de ce să i se supună, ca pontifex maximus). Învingătorul lui Maxențiu, de la Ponte Milvio, a încurajat noua religie (construind pretutindeni bazilici și oferind generoase donații), predica în fața propriei curți, a condus lucrările Întîiului Sinod Ecumenic, a instituit repaosul duminical, fără să atace cultele ancestrale, dar și-a asumat explicit, în fața unor supuși ultramajoritar politeiști, un discurs hristocentric.

Atunci cînd, ca istoric specializat în antichitatea romană, reinterpretează textele contemporane cu Edictul de la Milan, Paul Veyne reușește să transforme „capriciul personal” al augustului Constantin cel Mare într-un macaz istoric fascinant. El insistă pe supoziția că, fără acest lider, creștinismul nu ar fi fost niciodată altceva decît o sectă, deci o minoritate cel mult tolerată, în ciuda faptului că deținea forța spirituală de a renova teologia imperială și de a nărui, prin propria vitalitate bine organizată, fațada coșcovită de scepticism a păgînismului, surclasînd simultan abstracțiunile (mai mult sau mai puțin contaminate de gnosticism) ale școlii neoplatonice. Nu de presupusa „nouă ideologie” fabricată de Constantin depindea ascultarea maselor față de împărat și ordinea strămoșească a multietnicei Republici romane. Altfel spus, imperiul nu s-a salvat ca realitate politică întrucît împăratul a devenit adversarul politeismului, ci pentru că subiectul convertirii (ca urmare a faimosului vis in hoc signo vinces) a fost sincer convins că servește ipso facto decretul Providenței. În plină istoriografie demitizantă, agnosticul Paul Veyne afirmă senin că lumea noastră a devenit creștină dat fiind că împăratul Constantin cel Mare a fost – în mod obiectiv – omul lui Dumnezeu...

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.