Ce fel de elite?
Ni se tot spune că „Dumnezeu e mort“. Dar, ciudat, surogatele lui înfloresc. Credinţele de tot felul prosperă. Chiar cele mai brute, mai îmbîrligat absurde. Exemplul la îndemînă astăzi e, desigur, crezul susţinătorilor extremişti ai lui Trump, fie ei conspiraţionişti ori creştini evanghelici. Pentru ei, ex-preşedintele american e „salvatorul“. E „alesul lui Dumnezeu“. Unii pretind că a lucrat (şi va mai lucra) – în mod ascuns – la combaterea unei conspiraţii – ascunse – care urmăreşte să mineze neamul omenesc. Invitat de curînd la un post TV, un QAnon-ist român (iată, globalizarea nu ne-a ocolit) a dezvăluit proaspăta armă a „duşmanului“: vaccinul anti-COVID-19 e făcut ca să ne ucidă pe mai toţi. Dar cum am ajuns să aflăm cu toţii de acest război planetar hiper-ocult? Păi, ăsta e rolul informatico-militaro-religios al adepţilor: să dea lupta pe faţă, exaltîndu-i secretul. Ei ar fi „serviciul de comunicare“ al armiei Trump, vestitorii bătăliei salvatoare. Dacă ai ceva respect pentru raţiune şi pentru realitate, nu poţi decît să dai din umeri în faţa unor asemenea elucubraţii. Ca şi alte scenarii conspiraţioniste, „credinţa în Trump“ selectează din realitate ceva detalii, le amestecă într-un sos apocaliptic gata preparat, bate cîmpii cu morgă ştiutoare. Dar prinde la cîte unii. De ce?
Una dintre explicaţii – s-a spus – e că adepţii conspiraţiilor îşi construiesc prin ele un scenariu de decodare simplistă şi globală a lumii. În care, ar fi de adăugat, ei joacă un rol valorizant, înalt, eroic. Ce-i drept, scenariul QAnon e simplist şi deloc original. Dar nu e deloc simplu. În el, logica e făcută terci pe căi foarte întortocheate, asigurînd insensibiliatea adepţilor faţă de orice critică, orice obiecţie de bun-simţ. „Stăpînitori ai adevărului“ într-o contrarealitate, conspiraţioniştii sînt apropiaţii „alesului“, vajnici combatanţi în lupta pe care au inventat-o. Tot aşa fantazează teroriştii islamişti şi ideologiile care îi inspiră: soldaţi ai lui Dumnezeu, ei luptă ca să-i instituie domnia împotriva Occidentului, distribuit în rolul lui Satana.
Ce poţi spune în faţa unui atare delir care practică, în diferite grade, o violenţă foarte reală? Care aţîţă frica, suspiciunea, ura înăuntrul societăţilor noastre? Ce poţi spune în faţa credinţei pseudo-religioase care subîntinde conspiraţionismele? Sau a grupurilor de creştini evanghelici care au gustat discursul lui Trump şi l-au susţinut din plin? Păi, poţi spune cîteva lucruri de bun-simţ. Poţi încerca puţină răbdare analitică. De pildă, poţi observa că un speculator financiar şi politic nu are nimic de-a face cu figura „alesului“. Că o nemulţumire socio-politică nu te preface într-un combatant al timpurilor de pe urmă.
Un răspuns mai elaborat dă Monseniorul Tomas Halik, teolog catolic şi sociolog al religiilor, profesor la Universitatea Carolină din Praga. El spunea (La Croix, 14.01.2021): „Nici un politician nu e mesia. Datoria profetică a Bisericii include critica productivă şi desacralizarea politicienilor care se prezintă drept salvatori“. Teologul ceh vedea „credinţa în Trump“ şi islamismul radical drept fenomene ale unei categorii care, propunea el, poate fi numită „Pseudo-religia F“. „F“ de la fundamentalism şi fanatism. În aceeaşi categorie includea regimul lui Jaroslaw Kaczynski şi tentativa lui de a face din Polonia un stat catolic autoritar. Cu sprijinul unor episcopi care denunţă „un tsunami de homosexualism mai rău decît comunismul“. Au inventat „un demon“, spune Tomas Halik, „căruia i-au insuflat energia spaimei lor şi l-au aruncat în societate. Or, e întotdeaua periculos să creezi demoni în loc să favorizezi dialogul şi înţelegerea.“.
Care sînt trăsăturile „Pseudo-religiei F“? Potrivit Monseniorului Halik, ele ar fi: un discurs religios selectiv, care serveşte ideologiilor de luptă, dar care contrazice exigenţele etice ale religiilor; pe urmă, aversiunea faţă de o abordare istorică şi hermeneutică a religiei (ce e drept, nici „dărîmătorii de statui“ nu au gust pentru cunoaşterea/studiul istoriei, au poftă doar s-o rescrie după un scenariu la modă); intoleranţa, pretenţia de monopol asupra adevărului; în sfîrşit, atenţia scăzută faţă de conţinutul religiei, pe cînd temperatura emoţională devine motorul adeziunii religioase. Sub aceste trăsături, mai ales, au astăzi religiile vizibilitate publică. Or, asta contribuie la o secularizare radicală a lumii noastre. Îndepărtează de tematica religioasă, de creştinism în speţă, pe cei tineri şi persoanele instruite, spune Tomas Halik.
Merită, cred, luat seama la două sugestii din consideraţiile acestui intelectual creştin pentru care devotamentul spiritual se îmbină cu disciplina gîndirii şi cu responsabilitatea civică.
Întîi, observaţia că afectul prevalează astăzi asupra reflexivităţii în trăirea religioasă. Şi nu numai în cazul extremismelor, unde el devine febră care îngăduie orice fantasmă şi violenţă. Ci mai larg. Credinţa e prezentată foarte adesea ca ţinînd de căldura simţămîntului, ca străină de „răceala“ raţiunii, de strădania înţelegerii. Mulţi inşi se grăbesc să evacueze din credinţă orice participare a intelectului, să pună credinţa în zona „iraţionalului“ fierbinte. Chiar aşa să fie? Scriptura însăşi, mesajul divin îţi cer să intri pe drumul înţelegerii lui şi, ca atare, să nu laşi raţiunea să şomeze. În parabola semănătorului, Christos spune: „Sămînţa semănată în pămînt bun este cel care aude cuvîntul şi-l înţelege“ (Matei 13, 23). Ţi se cere aşadar să lucrezi cercetător, cu o gîndire trează în faţa cuvîntului divin. Numeroşi Părinţi ai Bisericii îndeamnă: „Caută, întreabă-te, învaţă, judecă, porneşte pe drumul sensului“. Credinţa e ceva de cultivat, e de sperat să devină „credinţă cultivată“, cum sugerează de altfel parabola semănătorului. Nu numai savanţilor li se cere disciplină mentală. Şi de la credinciosul comun se aşteaptă ceva gîndire dreaptă. E aşa de greu, pentru susţinătorii creştini ai lui Trump, să vadă contradicţia între retorica lui religioasă şi dispreţul lui deşănţat faţă de adevăr?
În fond, o manifestare majoră a divinului e lumina. Răspunsul uman adecvat nu ar include aşadar inteligenţa, cunoaşterea? Sigur, credinţa te poate conduce la o înţelegere transmundană, transraţională. Dar nu înainte de a-ţi folosi capacitatea raţională.
Al doilea punct important e accentul pus de Tomas Halik pe importanţa elitelor. Creştinismul e pîndit de scleroză dacă nu se adresează convingător „celor tineri şi celor instruiţi“. Elitele sînt cele care pot aduce creativitate în gîndirea religioasă, de la ele se poate aştepta un dialog realist între credinţă şi provocările veacului. De altfel, tema elitelor, atît de ponegrită astăzi, e o temă majoră a credinţei religioase. Credinţa îi propune omului un drum de îmbunătăţire, de creştere spirituală, idealmente de desăvîrşire. Strădania de a deveni elită e adresată tuturor. Dar nu elită autoproclamată, inventată, elucubrantă, care să dicteze în plan social fără a-şi fi folosit capacitatea raţională a criticii de sine.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: wikimedia commons
