Țara de la oraș...
În copilărie și adolescență, în anii ʼ70 și ʼ80, foloseam, mai mereu, aceleași obiecte. Aproape nimic nu se arunca. Mereu aceleași, obiectele din gospodărie nici nu erau multe. Așa cum nici banii nu erau. Trăiam într-un soi de cultură a frugalității.
Banii nu erau mulți, și cam la fel pentru majoritatea populației. Oricum, nu puteai face mare lucru cu ei. Opțiunile erau, și ele, limitate. Tot ce-ți cumpărai era aidoma lucrurilor altora. Aveam cu toții același ibric cu buline în care ne făceam cafeaua. Cafeaua devenită, de la un moment dat încolo, nechezol. Înlocuitor de cafea. Așa cum despre salam se spunea că e din soia (ceea ce, astăzi, pe mulți i-ar bucura), totul părea că poate fi înlocuit. Dar asta e o altă discuție. Aveam cam aceeași rîșniță manuală, din metal auriu, în care puneai cafeaua boabe și apoi învîrteai cu spor la manivelă. Înlocuită, pe la mijlocul anilor ʼ80, cu una din plastic, roză, în care, miracol, doar apăsai pe buton și cafeaua era gata. Doar că, odată apărute rîșnițele automate, a cam dispărut cafeaua adevărată.
Aveam nu doar ibricul cu buline, pe care-l așezam cu grijă pe aragazul aprins cu chibritul și, de multe ori, cu butelie, ci și oala cu buline. De multe ori, tot roșie. În care fierbea supa de pui cu găluște, a cărei aromă îmbătătoare, de genul celei din desene animate care te ducea la propriu de nas, se strecura prin crăpătura reglementară dintre capacul împins puțin, atît cît trebuie, și oală. Aveam tuciul sau ceaunul în cazul bunicilor mei, verde, în care se făcea mămăliga. Și, mai plapitant de atît, în care se prăjeau cartofii: pai, pe vremea bunicii mele, și groși cît degetul mare, sub domnia bunicului. Și unii, și alții la fel de gustoși – odată scoși din uleiul încins și, așa cum azi n-am mai face-o și s-ar considera, pe bună dreptate, nesănătos, presărați cu o tonă de sare. Uleiul de acolo nu se arunca niciodată: se turna, cu resturi cu tot, într-un borcan. Cînd se aduna mai mult, bunicul făcea săpun de rufe din el. La început, rîdeam de el, ni se părea că nu folosește nimănui, erau mai bune săpunurile chinezești care circulau pe atunci, sau chiar cele neaoșe. După un timp, însă, cînd a venit trend-ul handmade-ului, săpunul bunicului meu a ajuns, din nou, la mare preț: membrii postrevoluționari ai familiei se băteau pe el.
La fel s-a întîmplat cu vinul bunicului meu. Căci bunicul făcea vin, în curte, în cazanul lui improvizat, de cînd îl știu. Își avea el ciracii lui, dintre vecinii de pe strada ce dădea în Parcul Tineretului, și pe unchiul meu, cel mai fidel „client”, care bea un pahar de fiecare dată cînd venea. Paharul era dintre cele incasabile, despre care am mai vorbit: nici prea mare, nici prea mic, cu striații și transparent. Puteai bea din el orice și nu era nepotrivit. Vinul bunicului meu se vedea rozaliu prin ele. Era ceea ce azi s-ar numi roze, dar pe atunci era pur și simplu roșu. L-am gustat și eu cînd am mai crescut: era destul de tare, se simțea alcoolul în el. Pe atunci mi s-a părut că nu e ce trebuie, acum întîlnesc gustul ăsta la destule soiuri respectabile.
Dar bunicul meu nu făcea vinul ca să cîștige bani. Ci pentru că venea, precum majoritatea co-orășenilor lui, de la țară și simțea nevoia să nu-și piardă cu totul identitatea de acolo. De aia, dacă îi povesteai aproape despre oricine și-i spuneai cum îl cheamă, descoperea în ultimă instanță că era tot de la Cîmpulung (Muscel) ori din zonă, nepotul nu știu cui. Mămăliga pe care o făceau zilnic atît de perfect (se ținea tare cînd întorceai ceaunul pe tocător) era tot o reminiscență a altei vieți. Precum și interiorul rustic kitsch în mare măsură al bunicii mele, plin de carpete și cuverturi, tablouri cu țărani și țărăncuțe, era tot o adaptare a celor de la Nămăești și Valea Mare.
Veșnice erau și mobilele. Nimeni nu se gîndea vreodată că ar putea fi schimbate, nici măcar eu. Nu erau neapărat frumoase, cît trainice și din lemn, ceea ce, astăzi, ar fi un lux. Unele dintre ele, precum un scaun, o canapea, un bufet, restaurate după ani de mama, s-au dovedit adevărate „piese”, găsindu-și adecvat locul într-o casă mai simandicoasă. Se păstrase și împărțeala de la țară, în care locuitorii casei se adunau, la propriu, în jurul sobei. Căci chiar o sobă era, cu lemne, în anii ʼ70, și una cu gaz, mică și sîrbească, în anii ʼ80. Cînd cea mai mare parte a timpului și-o petreceau în bucătărie, unde erau suficiente locuri de stat la trăncănit și o masă destul de mare să-i includă pe toți membrii unei familii medii. Și unde sufrageria se păstrase drept „camera bună” și neîncălzită de la țară, cu vitrina ei cu bibelouri cu tot. Dar și, slavă Domnului, cu o bibliotecă, în care am descoperit multe titluri interesante, de la Moș Goriot la Împăratul muștelor. Erau, de fapt, cărțile unchiului meu de pe vremea cînd era burlac și student, apoi proaspăt angajat. Dar și ale bunicii mele, căci și ea devora romane de dragoste, și nu numai nopțile, iar apoi mi le povestea. Precum și cele de istorie ale bunicului.
Povestea nu s-a terminat aici, va mai urma.
