Teologul, muzician al Duhului

Mărturisesc că am o slăbiciune pentru Sfîntul Grigorie Teologul (329-390), unul dintre cei mai autoreflexivi Părinţi ai Bisericii, care a reușit cu un firesc desăvîrșit să vorbească despre sine, vorbind, de fapt, despre Dumnezeu. Textele sale, mai ales Cuvîntările, au fost în Bizanț cele mai copiate după Biblie. Traduse în siriacă, arabă, georgiană, armeană, latină, au fost privite ca model de retorică și, mai ales, ca izvor de inspirație de-a lungul istoriei creștinismului. Dar nu atît partea lor normativă atrage în mod irezistibil, cît faptul că ele sînt profund personale, uneori aproape confesive. Iată doar un episod biografic care redă, prin cuvîntarea care-l surprinde, a XII-a în ordinea consacrată, formula sufletească și noblețea celui ce va purta, în tradiția răsăriteană, titlul de „Teolog”.

Sfîntul Grigorie rosteşte această Cuvîntare în biserica episcopală din Nazianz, cetatea natală, în prezenţa tatălui său, al cărui vicar acceptă să fie în iarna anului 372 sau în 373. Împărţirea Capadociei în două provincii, prin decizie imperială, diminuase jurisdicţia Cezareei – centru al ortodoxiei niceene – tocmai pentru a-i limita influenţa. Sfîntul Vasile cel Mare, titularul scaunului Cezareei, răspunde acestei măsuri potrivnice prin crearea de noi episcopii şi sfinţirea ca arhierei a fratelui său, care va deveni Grigorie al Nyssei, şi a prietenului său din tinereţe, Grigorie din Nazianz, care avea să se lase înduplecat să preia scaunul Sasimei, un tîrg din apropiere.

Din confesiunile sale poetice și epistolare, reiese că Grigorie nu s-ar fi hotărît vreodată să fie episcop al unui tîrg în care nu existau îndeletniciri mai nobile decît plata taxelor şi punerea în aplicare a pedepselor corporale, dacă nu ar fi simțit sprijinul ferm al prietenilor săi. În urma unei ambuscade puse la cale de partida adversă, speriat, îndurerat, dezamăgit, Grigorie va renunța definitiv la ocuparea scaunului episcopal pentru care fusese hirotonit şi se va retrage în singurătate. Amărăciunea pe care o încearcă va fi revărsată asupra prietenului său, arhiepiscopul Vasile, care părea a-l fi aruncat într-o situație umilitoare. Toată viaţă de pînă atunci a lui Grigorie fusese traversată de tensiunea dintre vocaţia contemplativă şi voinţa celor apropiaţi de a-l aduce în viaţa publică, oferindu-i sarcina de a călăuzi şi de a învăţa. Aşa cum asumase misiunea grea şi înaltă a preoţiei după îndelungi ezitări, pentru a-şi ajuta tatăl, devenise apoi episcop pentru a-şi ajuta prietenul care îi era, de fapt, după cum avea să mărturisească, adevăratul maestru spiritual. Însă nici această retragere nu va fi ultima, căci Grigorie va ceda totuşi rugăminţilor bătrînului său tată şi va reveni la Nazianz ca primul episcop-vicar din istoria Bisericii.

După ceea ce putea părea un eșec, Grigorie se reîntoarce în cetatea sa ca fiu şi moştenitor firesc al „grijilor părinteşti”, dar nu din slăbiciune, ci pentru a transmite experienţa Duhului Sfînt căruia îi închinase întreaga sa viaţă. Pentru el, slujirea episcopală nu poate avea alt sens: Duhul este cel care l-a convins; Duhul este autoritatea în faţa căreia se supune ca episcop; Duhul este muzicianul care ştie să atingă corzile minţii şi ale inimii, astfel încît discursul să devină teologie, adică lucrare a lui Dumnezeu, chemată să mărturisească despre prezenţa Sa. Relaţia dintre instrument şi muzician revine, în planul teologiei, la atribuirea unui rol bine definit celui care face ca muzica să fie auzită, adică celui ce trăieşte teologia înainte de a-i da glas. Teologul este un mistagog, un învăţător al tainelor dumnezeieşti, pe care are datoria de a le descoperi şi de a le face prezente în viaţa celor ce cred. Lumina străluceşte pentru întreaga lume, dar, pentru aceasta, are nevoie şi de cel ce o face cunoscută, aşa cum şi Duhul produce armonie atingînd strunele unui „instrument al lui Dumnezeu”. Avem aici un exemplu al felului în care, cu libertate inspirată, se poate face teologie la persoana întîi. O libertate pe care Sfîntul Grigorie a exercitat-o ca învăţător şi în care a văzut o condiţie esenţială pentru ca taina mîntuirii să lucreze în toți.

(fragment din introducerea la Sf. Grigorie Teologul, Cuvîntarea a XII-a, Studii teologice, 3/2009, pp. 197-207)

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.