O seară la Roma

Lui Radu Paraschivescu, care m-a întrebat de ce nu mi-a plăcut la Roma

Ultima mea ieșire în Occidentul bun de pozat și de pus pe Facebook s-a întîmplat în octombrie 2019, cînd am fost de una singură și pentru prima oară la Roma, și am prins o vreme perfectă, un pic peste 20 de grade, iar orașul mi s-a arătat în toată splendoarea sa. Totuși, am trăit în cîteva zile mai multe peripeții mai degrabă nasoale decît simpatice, așadar cînd m-am întors acasă, cu trei zile mai devreme, cu un bilet de low-cost cumpărat ad-hoc, pe ultima sută de metri și inadmisibil de scump, am jurat solemn că nu voi mai călca niciodată în Roma. Desigur, habar n-aveam că urma o pandemie și un lockdown și că aveam să nu mai văd Occidentul civilizat pentru multă vreme, așa că acum, după o scurtă conversație pe Facebook despre anghinare sau carciofi, cum îi zic italienii, și despre absența ei aproape totală în România (în Italia găsești anghinare la orice colț de stradă, la un euro kilogramul, în Sicilia), mi-am amintit de excursia mea la Roma și m-a apucat brusc nostalgia, ca după un timp și un spațiu trăite insuficient sau doar pe jumătate... cine naiba m-a pus să plec cu trei zile mai devreme? Așa că amintirile nasoale s-au transformat treptat în unele simpatice, mai ales că vin dintr-o lume „normală” care acum pare să nu mai existe. Deși stresul zborului (mai ales de una singură) mi-a provocat încă din prima zi o criză de gastrită, iar în seara în care am ajuns n-am mai ținut cont de ea și am dat iama într-o lasagna și într-un vin de-al casei cam prost și cam acruț la o trattoria celebră din și mai celebrul cartier Trastevere, după care a trebuit să urc pe jos un deal cît un munte pînă la pensiunea pe care am ales-o prost (eu în general aleg bine cazările pe booking), ziceau că era la doi kilometri de centru, dar de fapt era la mama dracului, doi kilometri pe verticală (iar eu n-am găsit nici un taxi), într-un cartier superb, Monteverde, în care am locuit patru zile și nici măcar nu l-am observat, dar îl „observ” acum retroactiv. Noaptea mi-a fost atît de rău încît a doua zi am ratat boooking-ul online pe care deja îl plătisem la Colosseum, la ora 11, mai ales că m-am încăpățînat să merg pe jos, crezînd că e ca de la mine de acasă pînă-n Piața Romană, și am mers, am tot mers, am traversat fluviul și nu mai ajungeam, am întîrziat vreo 15 minute și m-au trimis din nou la coadă. Coadă? Ce să mai zic? Mi-e dor chiar și de hoardele de turiști din cauza cărora nu aveam unde să mă așez nicăieri cînd mă dureau picioarele, doar pe borduri. Apoi, micul dejun „continental” de la pensiune (60 de euro pe noapte) a fost alcătuit din cîteva pateuri dulci și uscate și o cafea (iar pentru mine contează micul dejun, vezi gastrita!), însă aveam o terasă superbă, doar a mea, unde puteam fuma în voie și admira întreg cartierul. În schimb, încă de a doua zi, am descoperit că aveam niște pete mici și roșii pe mîini și pe picioare și mi-am zis că am făcut urticarie de la lasagna pînă cînd, în noaptea dinaintea plecării intempestive, am vînat purici în pat între ora 2 și ora 5, săreau cam greoi și erau ușor de prins. Nici asta nu ar fi fost o mare problemă, însă a mai fost seara de dinainte care mi-a dat bătăi de cap.

Bătusem trotuarele toată ziua, bifasem Forumul Roman, unde mi-am petrecut o lungă perioadă de timp sub un copac umbros bînd apă de la pakistanezi cu 2 euro sticla pentru că era foarte cald, descoperisem și Via Margutta, muream de foame și tare aș mai fi schimbat o vorbă cu cineva. De obicei, tolerez bine plecările solo, am văzut multe orașe de una singură fără să mă deranjeze, însă la Roma s-a întîmplat ceva – poate din cauza limbii care te îmbie în permanență la comunicare și „fraternizare” –, tare aveam chef să dau din gură și să schimb impresii (n-am avut această dorință la nemți sau la austrieci, nici măcar la francezi). Așadar, pe o străduță încîntătoare (totul la Roma e încîntător, încă nu mi-am dat seama dacă în sensul bun), m-am lăsat „agățată” de unul dintre ospătarii ăia drăgălași și zîmbitori care te poftesc la masă, îți povestesc meniul, te întreabă de unde ești și te conving să comanzi jumătate din meniul de antipasto, ceea ce am și făcut, plus vreoi două beri. Iar tipul e în continuare volubil și simpatic, se tot învîrte pe lîngă masa mea, în trei fraze în engleză îi aflu întreaga viață. E, de fapt, croat, provine dintr-o familie bogată din Croația, bunică-sa are pensiune și restaurant în Dubrovnik, însă el nu are chef să stea la cheremul familiei cu banii și cu tot, așa că a plecat prin lume ca să fie pe banii lui și pentru experiențe noi. Nu cred că povestea e adevărată, probabil că e un amărît de croat care muncește și el prin Italia, însă n-are nici o importanță. Și ce-ai văzut din Roma? mă întreabă. Păi, nu mare lucru, sînt aici doar de trei zile. Îi înșir pe unde am fost. Păi, n-ai văzut nimic. Te duc eu în niște locuri mișto, un restaurant din cartierul evreiesc, patronul e prietenul meu, să vezi ce mîncare e acolo, nu bullshit-uri din astea fake ca aici. Poți să mă aștepți, te rog? În 20 de minute ies din tură. Îl aștept, toată situația mi se pare amuzantă și mă simt safe, tipul are sub 30 de ani, eu am 40 și nu sînt vreo bombă sexy, în plus e cu un cap mai mic decît mine, ce mi se poate întîmpla? Pornim prin centrul Romei în ceas de seară, îmi pare rău că n-am ținut minte toată încîlceala de străzi și de străduțe pe care am fost, în momentul acela magic cînd se aprindeau felinarele, pentru că băiatul ăla vorbea încontinuu în engleză, în italiană, se saluta cu toți, cu florăreasa, cu tipul de la înghețată, cu taximetriștii, Roma devenea doar un sat mai mare, îi cunoștea pe toți. Pe drum, intrăm în diferite spelunci pentru localnici, din alea cu trei mese, cu scaune înalte, cu pereți acoperiți de faianță și cu o forfotă continuă prin fața barului, toată lumea vorbește tare cu toată lumea, bem tot felul de shot-uri stranii pentru mine, dulci, amare, cu cafea, fără cafea, insist să plătim nemțește ca să nu apară discuții după aia, el îmi arată poze cu gagica lui din Croația, un fotomodel cu picioare pînă-n gît, nu cred că e gagica lui, dar nu zic nimic. Lăcrimează un pic după ea, mergem mai departe, alte străduțe și în sfîrșit ajungem la restaurantul din cartierul evreiesc, abia s-a deschis la ora 9, patru mese, doi aparținători, tată și fiu, postați țanțoș chiar la intrare, unul merge din cînd în cînd să mai gătească cîte ceva. „Au aici niște carciofi alla romana și un vin nefiltrat de n-ai văzut în viața ta!” Patronul fiu îl cunoaște, desigur, îi face cu ochiul, cu cîte turiste din astea blambece și singure de 40 de ani n-o fi venit el aici, de-a lungul timpului? Mă gîndesc că ar cam trebui să plec, însă nu o fac, mă așez politicos la masă, nu pot rata o astfel de experiență, vin carciofi, madlena care mi-a declanșat această amintire, vin și alte patru feluri înecate în ulei de măsline, vine și vinul ăla nefiltrat care e pur și simplu minunat. Ciugulim, bem, aterizează și un trandafir roșu pe masă – mă simt ca Monica Bellucci, ce mai! În timp ce eu înfulec, băiatul începe să-mi șoptească, previzibil deja, că se simte singur în Roma și că nici cu sexul n-o duce prea bine, italiencele sînt boring, că să mergem să mai bem o sticlă cu vin pe malul fluviului, fac un calcul rapid, cina a costat vreo sută de euro, strecor pe masă o bancnotă de 50, mă prefac că mă duc la toaletă și mă arunc într-un taxi (urîtă treabă, dar necesară). Totuși, la plecare, reușesc să-l sărut pe amîndoi obrajii pe patronul tată care se înroșește ușor, dar nu pare deloc surprins – n-am mîncat așa mîncare în viața mea, plus că reprezintă imaginea patronului ăluia de restaurant de familie din Italia de pus în ramă.

În taxi, mă simt oarecum vinovată față de băiatul croat că am fugit ca o adolescentă. Ajung pe dealul meu, în Monteverde, mă opresc să-mi iau apă și fructe de la magazinul micului indian cu care m-am conversat politicos în fiecare seară despre viața grea din India, despre familia lui care a rămas acolo și-l așteaptă, despre șansa pe care i-au dat-o Occidentul și Roma. Magazinul e pustiu, indianul insistă că vrea să-mi arate ceva în depozit și, cînd îl refuz, îmi pune blînd o mînă pe un sîn. E ca un copil curios... oare sînul turistei ăsteia singure și albe de 40 de ani din Europa de Est are altă textură decît sînii noștri indieni de acasă?

Așadar, a doua zi mă trezesc mahmură și plină de mușcături de purici, iar cînd ești mahmur pînă și Raiul poate să ți se pară o văgăună dușmănoasă. Hotărăsc să iau avionul spre casă. Însă înainte să plec, zac în pat, cu bagajul pregătit, așteptînd să fac check-out (și să-mi recuperez banii), mă uit pe fereastră la cerul albastru, impecabil al Romei și ascult o voce de femeie cîntînd în italiană din blocul de vizavi. Nu e o voce „de scenă”, nu e o voce lucrată, sînt convinsă că femeia cîntă pentru ea însăși întinzîndu-și rufele pe balcon, însă e vocea care m-a urmărit și mi-a rămas în minte în toate cele 15 luni care au urmat.