Societate

E tot mai tristă distanța dintre „arta filmului” și curentul comercial majoritar – care a transformat scenariul, regia și prestația actorilor într-o combinație lamentabilă de stereotip și joc video.

Poate asta le-a lipsit tuturora: un moment de răgaz retrospectiv.

S-a schimbat ceva radical atunci, aerul a devenit cu adevărat de vară, în ciuda dezastrelor casnice  care încă își urmau cursul, în virtutea unui haos prestabilit.

Oamenii ăștia își mînuiesc moartea fix ca pe viață, se rezolvă lucrurile pe măsură ce vin.

În Dobrogea lor nu mă simt în „străinătate”, mă simt acasă, e un soi de extensie a României care ar fi putut să fie, dar nu este.

Tema împlinirii nu este specific modernă și o întîlnim, dimpotrivă, ca o temă centrală a Noului Testament cu trimiteri încă din Vechiul Testament.

Sfaturile patericale ajungeau imediat la inima auditoriului, inspirîndu-le emulația pe calea virtuții și admirația față de figurile exemplare ale unui ascetism aproape supraomenesc.

Făceam parte dintr-o minisocietate și dintr-o ierarhie uneori dificil de dus și, de destule ori, nedreaptă.

Am un întreg index de vise pe care le prețuiesc exact așa cum prețuiesc întîmplările reale.

Mi se pare cel mai important și mai valoros muzeu al României actuale, mi-am promis că-l voi vizita în fiecare an, ca să nu uit, ca să pot să recuperez ceea ce mai am de recuperat.

Există o veche spusă care rezumă, după mine, condiţia „polului plus”. Îi redă cu o somptuoasă simplitate înălţimea atotcuprinzătoare.

Decizia Vaticanului le reamintește liderilor actuali ai statelor-membre UE că pacea, prosperitatea, democrația și libertatea de care (încă) ne bucurăm au rădăcini creștin-democrate.

Să pleci în Occident, chiar în anii ’70, era ca și cum ai trece pe lumea cealaltă.

Dacă vreau, pot să mănînc dulce înainte de masă, pizza și cartofi prăjiți în fiecare zi. Să fac ce vreau cu colesterolul și arterele mele.

Satul mi se pare grozav de interesant din punct de vedere antropologic, chiar îmi pare rău că-i mai fac și eu reclamă.

Ceea ce se dezvăluia dincolo de un monument, restaurat exemplar, era o instituție vie.

Pentru mine, drumul acolo era probabil cu atît mai misterios cu cît era legat de o lume în care părea imposibil să ajungi: lumea „cealaltă”.

O înregistrare video îl arată, timp de o oră şi jumătate, pe jurnalistul opozant Roman Protasevici care face declaraţii vinovăţie şi de supunere faţă de regimul Lukaşenko.

Deși pătrunde în arena noastră intelectuală cu o „mică” întîrziere de șapte decenii, volumul lui H. Richard Niebuhr – Christ and Culture (1951), publicat la editura orădeană Casa Cărții (2021), în traducerea lui Teofil Stanciu și cu un riguros studiu introductiv datorat lui Daniel Barbu – are toate datele evenimentului editorial demn de acest nume.

Cînd te locuiește permanent un subton de depresie manevrabilă, n-o să-ți priască nimic.

Ritmul trenului e un ritm interior, viața e suspendată între două destinații, între două povești, iar călătoria pare că nu se mai sfîrșește.

Cu cîteva zile în urmă, „echipa” Facebook mi-a blocat contul personal & comunicările pe Messenger, pentru 24 de ore.

Georges Khodr deschide, în textele sale, o fereastră care dă spre locul nelumesc al păcii, chiar în inima unui război care pare să nu se mai sfîrșească.

Sosită dintr-un loc în care eram, la română și limbi străine, un soi de chior în țara orbilor, aici mi-am găsit nașii.

Să știi că, dacă zici informal cinșpe, nu moare nimeni și nici n-o să creadă că n-ai trecut prin școală. Serios.

Ai nevoie doar de cîteva obiecte printre care un laptop, pentru mine, și o periuță de dinți, ca să personalizezi un spațiu neutru, de tranzit, să ți-l faci al tău, să te reprezinte.

Suferinţa celui apropiat dă destulă materie nu numai compasiunii, ci şi cunoaşterii.

Acest „gentleman creștin”, cum l-a numit Andrei Pleșu, a lăsat o urmă durabilă printre ucenicii cîștigați în anii ʼ90, cînd s-a repatriat (de fapt, a revenit pe meleagurile natale, căci patria lui terestră nu avea contur).

Mă îmbrăcasem precum Sailor din Wild at Heart (de care încă nu știam) cu jacheta lui din piele de șarpe, ce purtam era simbolul individualității mele și al libertății mele.

Într-un capac de cutie veche, strălucesc nebunește cîteva broșe și cercei cu granate. Colorate ca vinul vechi, pietrele dezvăluie un miez nerușinat de roșu în lumina puternică.

Orașul văzut la pas arată cu totul altfel decît cel privit fără interes din autobuz, tramvai sau chiar din mașina personală. E teren minat, e cursă cu obstacole, e trei mii de metri garduri, rar mi-a fost dat să străbat un oraș atît de dușmănos cu pietonii.

Miona Miclescu avea acea calitate rară de a fi bogat și nuanțat cultivată fără a da impresia că este o realizare sau că a depus un efort în această privință.

Experiența creștină, spune Lewis, este înrudită strîns cu cea „imaginativă”. Ea creează lumea în mod absolut, resemnifică radical lucrurile, formulează sensuri inedite.

Amenințarea cu o viață nefericită la țară, în locul uneia fericite la o întreprindere dintr-un oraș, poate chiar din București, cu un salariu mai mare, a mai venit și cu alte ocazii.

Mă uit în oglinda asta, deloc flatantă, pe care am lustruit-o temeinic cu o soluție albastră care conține nu știu cît la sută alcool.

Modul în care a abordat întreaga „omenire” această problemă a timpului nostru mi se pare de o imensă tristețe.

Sfîntul Ioan afirmă că actul lui Christos depăşeşte puterea de spunere a unei cărţi, a Evangheliei înseşi ca text.

Adunarea credincioșilor și gestica solemnă a corpului sacerdotal confirmă etimologia termenului „sacrificiu” (sacra/facere).

Pandemia, cel puțin pe unii dintre noi, ne-a transformat în pușcăriași. În autocondamnați la spații mici și închise.