Cărți poștale din lumea cealaltă

Publicat în Dilema Veche nr. 887 din 8 - 14 aprilie 2021
Zizi și neantul jpeg

Cînd nașa mea Zizi a ajuns în Austria, la mătușa ei, cînd a pășit victorioasă în lumea de dincolo, a dat semn. A început să ne scrie. Nu, nu pe WhatsApp, nici pe Facebook, nici măcar pe e-mail. De mînă, pe hîrtie, cu pixul.

Da. Pe vremea aceea se mai scria, în mod bizar, de mînă. Ba mai mult de atît, se scria doar de mînă, toată lumea scria de mînă. Fie că era vorba de un bilet lăsat membrilor familiei prin care îi informai că ai plecat să stai la o coadă, fie de un bilețel trimis în ore unei prietene în legătură cu un băiat care te place, fie de un raport la serviciu, fie de o lucrare la școală sau de seminar la facultate, fie de o filă din jurnalul personal, fie de o scrisoare. Fie chiar de o notă de observare a unei persoane de către unul dintre securiștii vremii. Sigur că exista, și atunci, o variantă mai oficială: documentul dactilografiat. Bătut la mașină. Rapoartele și lucrările cu adevărat oficiale, articolele de ziar și științifice, chiar și turnătoriile mai serioase, presupun, erau dactilografiate. Nu degeaba aveam noi la pensionul nostru comunist (Școala Centrală) cursuri de steno-dactilo. Ca niște vajnice reperezentante ale sexului frumos și mai ales slab, eram pregătite să devenim secretare. Să ajungem, cînd ne va veni timpul, una dintre doamnele acre cu coc și taior de nylon de prin birourile instituțiilor oficiale.

Dar, pînă atunci, cu mult înainte de atunci, am început să primesc cărți poștale de la nașa mea Zizi cea curajoasă și emigrată din amor. Cărți poștale și nu scrisori închise. Cred că era o tactică – așa se spunea și cred că așa era – pentru că scrisorile erau deschise și citite. De fapt, se vedea: plicurile veneau uneori desfăcute (sau prost refăcute). Știu cum sună asta în zilele noastre, cînd orice poveste similară cade-n teoria conspirației. Dar atunci chiar așa se-ntîmpla. Aveai rude în lumea cealaltă? OK. Voiai să comunici cu ele? Și mai OK. Dar condiția era ca schimbul tău de mesaje să fie deschis. Trăiam într-o mare comunitate, nu-i așa, și ce făcea unul știau toți, căci așa era fair. De asta conținutul cărților poștale trebuia să fie cît se poate de benign: în primul rînd, nici un fel de referiri la lumea de aici și la cît de greu începuserăm s-o ducem; apoi, nici o judecată de valoare despre lumea de acolo, ca să nu iasă prea bine; și, pe urmă, nimic mult prea personal – de pildă (și acum nu mă refer la cazul meu, eram copil cînd se petrecea povestea), nici un fel de detalii intime, sexuale. Sexul era ca-n filmele socialiste: protagoniștii se alergau un pic, apoi se țineau de mînă și-n cele din urmă își întemeiau o familie, care era celula de bază a societății.

Așa că, întorcîndu-ne la oile noastre, primeam cărțile astea poștale de la Zizi destul de regulat, o dată la o săptămînă, zece zile. Cărțile poștale în sine erau delicioase, pentru ceva timp au fost niște arici antropomorfizați, în diverse ipostaze și costume, de la cele de excursionist, de pildă, la cele de îndrăgostit (exista și o aricică, și apoi un pui de arici etc.). Textele de pe dosul lor îmi spuneau, în general, că Zizi e bine, pe unde a mai călătorit și apoi ceva simpatic despre mine. Oricum, pînă la urmă, erau doar cîteva rînduri.

Dar ritualul primirii lor era mai interesant. Eram mereu cu ochii la cutia de scrisori. Fie la cea standard, de fier, de la parterul blocului părinților mei, fie la cea din lemn, mai mare decît norma, care se deschidea în față, făcută de bunicul meu. Îmi dădusem seama că exista, pe undeva, o lume secretă, cu care se putea comunica, și ardeam de nerăbdare să-i primesc și să-i citesc semnele. Era o posibilitate, o deschidere în universul închis în care trăiam. Apăruse o breșă, o crăpătură în edificiul lumii familaire care, pînă la un punct, mi se păruse de nezdruncinat. Nu realizam încă toate neajunsurile societății în care viețuiam, dar simțeam cumva închiderea ei. Și prezența unui altundeva mă intriga.

Din ce primeam de acolo, nimic nu se arunca. Totul se colecționa. Într-o lume a penuriei, pînă la urmă (toate se găseau greu), a colecționa era un mod de viață. Așa puteai exersa posesiunea. Nu aveai, în general proprietăți semnificative (puțini aveau case în proprietate și puțini mașini, nici măcar electrocasnice nu prea aveai, căci nu prea existau), încît orice lucru „al tău” însemna ceva. Așa, cînd te întîlneai cu alții asemenea ție, puteai să-ți scoți colecția din sertarul ei și să faci schimburi. Colecția de cărți poștale era una dintre ele. Dublată de cea de timbre: cele scoase cu grijă de pe scrisori erau completate de cele pe care le puteai achiziționa din plicurile tematice de la poștă și, dacă mai țin bine minte, de la chioșcurile de ziare. Le luai, le deschideai înfrigurat – uneori aveai norocul să dai peste un timbru cu adevărat prețios (în limitele momentului) – și apoi le așezai cu grijă și pe categorii în clasor.

După ce primeai cărțile poștale, după ce le puneai în cutiuța ta secretă, te pregăteai pentru următorul moment esențial: răspunsul. Dar despre asta în alt articol.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.

HIstoria.ro

image
Cine a detonat „Butoiul cu pulbere al Europei” la începutul secolului XX?
După Războiul franco-prusac, ultima mare confruntare a secolului XIX, Europa occidentală și centrală se bucurau de La Belle Époque, o perioadă de pace, stabilitate și creștere economică și culturală, care se va sfârși odată cu începerea Primului Război Mondial.
image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.