Critica ritualismului

În două articole recente, dl Petre Guran se referea la raportul între semnificaţia spirituală, mistică a botezului şi aspectul lui de ritual. Cu acribie savantă şi fineţe interpretativă amintea că împrejurări istorice şi modificări de mentalitate au putut conduce uneori la inversarea dreptului raport. Cînd creştinismul preia şi rolul de religie oficială, de religie a Imperiului, actele vizibile – împlinite după un tipic care ajunge să fie socotit imuabil – tind, cîteodată, să lase în umbră eficacitatea interioară, comunicarea verticală de har. Ba mai mult, pentru unii credincioşi, reţeta rituală, corect urmată, ar decide asupra împlinirii spirituale a tainei, şi-ar subsuma-o, dacă nu cumva ar înlocui-o. Azi creştinismul e mai uşurat de haina lui socială, ceea ce – spune dl Guran – ar fi un prilej să fie repusă în lumină semnificaţia centrală a botezului, caracterul lui de „iniţiere mistică”.

Articolele sale atrag atenţia asupra unei teme importante în orice tradiţie spirituală. Pretutindeni există tensiune între credinţa vie şi ritualism. Există ispita de a reduce relaţia cu divinul la gestică ceremonială, la procedură bătută în cuie, la act pe cît de precis detaliat, pe atît de exterior. Şi în orice tradiţie există critică a ritualismului, opoziţie faţă de el, redresare a raportului între trăirea spirituală şi cultul exterior. În tradiţia ebraică, tema e centrală, e dezbătută tumultuos de-a lungul textelor biblice, străbate întreaga viaţă a comunităţii.

Acolo, experienţa pustiei şi a itineranţei înseamnă – simbolic, dar şi existenţial – dialog intim al omului/poporului cu Dumnezeu. Înseamnă întîlnirea lor nupţială, aventură unitivă. „Iată, Eu o voi atrage şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei“ (Osea 2, 14). Cînd postura sedentarizării prevalează, cînd omul se instalează în certitudini şi reţete de cult, Dumnezeu dă năvală peste el, îl ameninţă rectificator, îl dislocă din simulacrul de sacru pe care omul l-a fabricat pentru a-l dezvolta mai ales pe orizontala socială. Dumnezeu îşi interpelează interlocutorul cu pasiunea unui îndrăgostit. Vrea să-şi imprime cuvîntul şi suflul pe inima profundă, spiritual receptivă, pe „inima de carne” a omului. „Voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rînduielile Mele” (Iezechiel 36, 26-27). Da, există prescripţii, reguli comportamentale, există ritual şi proiect al templului, decretate de sus. Dar toate sînt suport simbolic, destinat să semnifice – nu să înlocuiască – suflul Duhului care vizează adîncul uman, transformarea inimii în loc nemărginitor al infinitului divin.

În Omilii la Exod, Origen are o observaţie foarte fină. Tablele Legii, lista esenţială a poruncilor primită de Moise pe Sinai, nu încep cu proclamarea unei norme, nici cu indicaţii rituale. Încep cu expresia de sine a libertăţii divine, a lui Dumnezeu eliberatorul: „Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pămîntul Egiptului şi din casa robiei” (Exod 20, 2). Credinciosul şi comunitatea trebuie să facă faţă acestui Dumnezeu eliberator, să se menţină, ca fiinţe libere, în aerul libertăţii Lui. Poruncile nu sînt decît indicaţii ajutătoare pentru această postură. Nu sînt garanţii, chitanţe de achiziţie pentru bunul raport cu divinul. Biblia ebraică pune puternic în lumină două funcţii: preotul şi profetul. Primul împlineşte un ritual care pune umanul în comună vibraţie cu lumea cerească, dar care poate risca să decadă insidios în ritualism şi sedentarizare. Profetul rosteşte chemările la întîlnirea cu Dumnezeu, cu libertatea şi misterul lui.

Lupta împotriva ritualului autosuficient e continuă în Biblia ebraică. De la reticenţa lui Dumnezeu de a-şi stabili prezenţa într-un sanctuar stătător (II Regi 7, 4-6) pînă la strigătele Lui furioase împotriva unui ceremonial împlinit doar cu buzele (Isaia 1, 1-16), tema revine iar şi iar. Or, în această luptă, credinciosul îi stă alături lui Dumnezeu. Tradiţia şi experienţa religioasă ebraică au curajul de a se concentra pe acest efort, nu se dau în lături să-i îndure interpelările, să-şi rafineze conştiinţa spirituală pe tăişul Textului. Mai tîrziu, în gîndirea rabinică, anumite interpretări privesc ritualul drept „împodobire” a omului pentru a fi plăcut lui Dumnezeu. Într-un pasaj midraşic, poruncile şi elementele de ritual al rugii sînt asemănate cu nişte ornamente, ca în împrejurarea în care „un rege i-a spus soţiei sale: «Împodobeşte-te cu toate bijuteriile ca să te doresc»”. Semnificaţia ritualului e aici nupţială, pasionat unitivă.

Islamul cunoaşte şi el, desigur, tensiunea între credinţa vie şi ritualism, între verticala mistică şi orizontalizarea socială a religiei. Mohammed Arkoun, un important specialist în civilizaţie musulmană, vedea fundamentalismul actual ca avîndu-şi rădăcinile în etapa, foarte timpurie, de „etatizare a islamului”, cînd noua revelaţie e folosită pentru legitimarea puterii temporale şi dominaţie asupra societăţii. Profetul, spune Arkoun, „punea în operă o ordine politică imediat şi adecvat articulată cu semnificaţia raportului trăit cu Dumnezeu”. Însă, curînd, Omeiazii şi succesorii lor organizează un stat imperial foarte vast, unde prescripţiile credinţei sînt transformate în cod juridic, în „Lege religioasă” cu întrebuinţare seculară. Se construieşte un „islam oficial” care recurge la operaţia inversă: „sacralizează şi transcendentalizează” legea seculară, formulată în termeni religioşi. Creativitatea simbolică, libertatea interpretărilor Cărţii, ritualul subsumat elanului unitiv nu dispar, desigur. Ele sînt lotul vieţii de credinţă, mai ales al unor contemplativi şi al confreriilor mistice. Poezia şi doctrinele misticii musulmane alcătuiesc o vastă literatură (din care au tradus, la Editura Kriterion, Luminţa Munteanu şi George Grigore). Iată un pasaj din Cartea înlăuntrului a lui Rûmî (secolul al XIII-lea), spiritual şi poet mistic celebru: „Rugăciunea prescrisă are un început şi un sfîrşit, iar orice lucru care are început şi sfîrşit e corp... Dar sufletul rugăciunii e lipsit de condiţionări şi e nemărginit, nu are nici început nici sfîrşit... Sufletul rugăciunii pregăteşte fiinţa pentru cufundarea în Dumnezeu. Acolo toate formele rămîn în afară. Nu mai e loc atunci în suflet nici măcar pentru Gabriel care e spirit pur”.

În ceea ce priveşte spaţiul indian, amintesc, fără a insista asupra unor lucruri binecunoscute, că ceea ce risca să ajungă uscat ritualism vedic a fost echilibrat prin apariţia Upanişadelor, care se concentrează pe actualizarea sinelui adînc şi identitatea lui cu Sinele absolut (Radu Bercea a tradus, însoţite de un studiu introductiv, cîteva dintre Cele mai vechi Upanişade).

În creştinism, comunicarea harului, suflarea Duhului Sfînt sînt teme centrale, puternice, omniprezente. Din ele se hrănesc reflecţia, ritualul, viaţa credinţei. Aşa fiind, nu vom fi oare atenţi la faptul că, şi în alte tradiţii, ritualismul nu are ultimul cuvînt, că suflarea Duhului îşi arată şi acolo nemărginirea, că şi acolo credincioşii refuză să-i zăgăzuiască libertatea?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Rûmî (wikimedia commons)