Strecurătorii de țînțari
În reacțiile la articolul meu despre botez de acum două săptămîni am avut confirmarea observației lui Teodor Baconschi că există o polarizare puternică a cititorilor între, pe de o parte, o poziționare în sprijinul menținerii, fără discuție, a ritualului de botez, de fapt, mai larg, o respingere a oricărei dezbateri publice despre fundamentele și expresiile culturale ale creștinismului, și, pe de altă parte, o contestare a ritualurilor și a practicii religioase din prezent ca fiind inacceptabile social. În mod interesant, ambele părți recurg la argumentarea istorică, invocînd precedentul ca bază pentru susținerea punctului lor de vedere. În cele ce urmează voi arăta nu numai că cele două poziții extreme sînt eronate, ci că ele sînt identice în opoziția lor față de esența, principiul ultim al creștinismului. La acest lucru se referă titlul acestui articol, care îmbină versetul Matei 23, 24: „Dar voi strecurați țînțarul și înghițiți cămila” din diatriba împotriva fariseilor privitoare la excesul de ritualism, cu licența literară folosită de Nicolae Steinhardt, „strecurătorii de izmă”, pentru a desemna rigorismul religios (Dăruind vei dobîndi, Editura Mănăstrii Rohia, 2005, pag. 83).
Trebuie să convenim asupra surselor investigației noastre. Deși nu exclusiv, primordial este textul evanghelic, îi urmează, întrucît este în mod explicit menționat ca punct de referință în Evanghelii, ansamblul de texte reunite sub numele de Vechiul Testament, în al treilea rînd ar veni oarecum la egalitate canoanele Bisericii primare, ale Bisericii imperiale și Sfînta Tradiție. Dacă primele categorii au la bază texte, chiar dacă există și acolo discuții despre autenticitatea și autoritatea cîte unui fragment, ultima categorie, Sfînta Tradiție, scapă în mare măsură unui control rațional, iar discuția este mult prea largă pentru a fi concentrată în acest articol. De aceea îmi voi construi argumentarea deocamdată pe textele evanghelice.
Teza mea este că ritualul creștin este o semnificare ad-hoc a unui gest altfel anodin. Singura condiție este ca gestul și extensia lui materială să nu fie deja încărcate cu semnificații incompatibile, din alte contexte cultural-simbolice, deși este important de observat că gestica și materialitatea ritualului creștin sînt atît de simple și general umane încît cu greu pot fi conotate negativ: a mînca o pîine împreună, a bea un pahar de vin împreună, a se spăla.
În textele evanghelice, Tainele Bisericii sînt evocate numai metaforic. Nu există nici o prescripție ritualică, ci doar fragmente narative, care din context capătă o anumită semnificație. Fixarea ritualică s-a produs de-a lungul secolelor și a acceptat variații. Tocmai acest lucru e diferit în creștinism față de celelalte religii, că nu se definește întîi printr-un set de norme și ritualuri, fundamentate printr-un mit fondator. Creștinismul se află la antipodul religiilor lui homo religiosus.
Termenul însuși de „botez” este definit antinomic prin cuvintele Sfîntului Ioan Botezătorul: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decît mine; [...] Acesta vă va boteza cu Duh Sfînt şi cu foc” (Mt. 3, 11). Apoi, într-un dialog cu apostolii Ioan și Iacov, Iisus denumește moartea sa pe cruce botez: „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza” (Mc 10, 38-39). Sîntem în miezul construcției metaforice a botezului, căci primul înțeles al „paharului” și „botezului” este suferința și moartea lui Hristos, totala predare în voia Tatălui. De aici derivă a doua lectură a răspunsului, care îi privește pe cei doi ucenici. Și aceștia vor avea parte de suferința și moartea lui Hristos. A treia lectură, nașterea normei ritualice: dacă primii ucenici au avut parte de moartea lui Hristos, toți ceilalți ucenici trebuie să aibă parte de moartea lui Hristos. În primele secole, martiriul creștinilor era denumit botezul focului, de care aveau parte cei mai mulți dintre martiri catehumeni fiind, deci înainte de a fi primit botezul apei. Cu vremea, însă, nu toți creștinii ajungeau și în fața unui botez al focului, dar toți își doreau semnificația acestui botez și, astfel, botezul cu apă a inclus și semnificația botezului de foc. Din aceste jocuri de semnificație s-a născut diferența dintre ritualul apusean și cel sirian.
Botezul este rezumatul progresului omului întru credință, de la lepădarea de satana pînă la primirea triplei calități sacerdotale, regale și profetice prin mirungere. Ultima taină din cele trei care compun botezul actual (botez, mirungere, euharistie) este deja intrarea în Împărăția cerurilor și participarea la nunta Fiului de Împărat. Astfel înțelegem că dacă ritualul semnifică, comunică, dar și substituie realitatea (adică moartea și Învierea), apoi trebuie menținut într-o formă puternică, activă, care să marcheze conștiința creștinului. Despre această fază în formarea ritualului sîntem informați în Canoanele apostolice și primele comentarii patristice despre botez.
Punctul de injoncțiune în formarea ritualului în complexitatea lui patristică îl reprezintă momentul în care creștinismul îmbracă într-o circumstanță istorică (secolul al IV-lea și convertirea familiei imperiale la creștinism) haina religiei, adică a sistemului de valori al unei societăți prin care se conduce aceasta. În cadrul acestui proces de socializare a creștinismului, ritualul cu valoare de inițiere mistică va căpăta și valoare de ritual social, inițial adeziune la grupul privilegiat, apoi direct intrarea în grupul uman. Botezul copiilor a însemnat în cele din urmă precumpănirea semnificației sociale asupra celei mistice. Într-o lume însă în care valoarea socială a botezului dispare poate reveni în viața creștinilor funcția lui de inițiere mistică.
De multă vreme deja se vorbește, mai ales în comunitățile ortodoxe din diaspora, despre practicarea botezului, ba chiar și a cununiei, în cadrul Sfintei Liturghii, cu două argumente majore. Primul că ceea ce se întîmplă cu catehumenul (prunc sau adult) sau cu cuplul care se cunună este important în primul rînd pentru Biserică. Dar cine este Biserica în acest caz? Este grupul de oameni adunați în jurul paharului euharistic, care formează deja un trup și care își mai adaugă prin botez un mădular. Cum să nu-l privească pe trup faptul că i se adaugă un mădular? „Aşa şi noi, cei mulţi, un trup sîntem în Hristos şi fiecare sîntem mădulare unii altora”, le spune Apostolul Pavel Romanilor (Rom. 7, 5). Al doilea argument este că, prin această Taină, catuhemenul sau cel puțin părinții lui trebuie să capete conștiința că sînt mădulare ale unui trup euharistic, fără de care botezul nu are operabilitate. Cu atît mai mult funcționează aceste argumente dacă sînt practicate aceste Taine în cadrul marilor sărbători împărătești. Un botez fără comunitate euharistică este ca o nuntă fără mire sau mireasă!
Din această perspectivă, orice derogare sau recurs la un ritual secundar nu e acceptabilă decît în cazuri de dileme morale sau de sănătate fragilă a pruncului. Exemplific: atunci cînd în perioada comunistă o bunică, depășîndu-și propria frică și sfidînd conformismul laș al părinților, și-a botezat nepotul pe ascuns a înfăptuit un act de curaj cu mare valoare spirituală, căci harul botezului, dînd naștere deja curajului haric, s-a întors asupra bunicii și, prin ea, asupra întregii case („azi s-a făcut mîntuire casei acesteia”), iar copilul, deși inconștient, s-a transformat într-o sursă de har pentru familie, fiindcă Dumnezeu în cele slabe își arată puterea. În cazurile unei sănătăți precare, botezarea pruncului într-un ritual abreviat este tot un pogorămînt care ține cont de suferința mamei care vede apropiindu-se moartea de pruncul ei și este mai consolată că i-a asigurat acestuia cel puțin un destin ceresc mai bun. În mod evident, mila și dragostea Dumnezeului evanghelic nu sînt condiționate de botez.
În ce se aseamănă acrivia ritualică, adică rigorismul religios, cu reformismul raționalist? Și unii, și alții se referă exclusiv la gestul ritualic. Pentru primii, acțiunea harului este condiționată de ritual, pentru cei din urmă ritualul nu este suplinit de har. Deci și pentru unii, și pentru alții ritualul este mai puternic decît harul. Este exact perspectiva lui homo religiosus asupra sacralității, că numai o corectă reproducere a ritualului consacră un obiect sau o persoană. În creștinism este exact pe dos, ritualul este numai o reprezentare simbolică a realității harului, căci nu omul este făcut pentru sîmbătă, ci sîmbăta pentru om.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Foto: Școala de la Bunești
