Un fapt divers amplu mediatizat readuce în dezbatere publică cultul creștinilor. De data aceasta, botezul. În termeni neutri, un prunc născut prematur a fost botezat în a șasea săptămînă de viață într-o biserică suceveană, la cererea părinților lui, și a decedat la 24 de ore după botez. S-a deschis o anchetă care cercetează dacă poate fi stabilită o relație de cauzalitate directă, unică, neechivocă între ritualul botezului și deces. Însă emoția publică a fost stîrnită de felul în care presa a relatat acest eveniment, astfel încît, la nici 24 de ore de la știre, exista o petiție publică prin care se cerea schimbarea ritualului de botez. Este vorba despre tripla imersiune totală în cuva baptismală a persoanei care se botează. În comentariile publice, surprinzător de virulente, acest ritual a fost taxat drept „barbarie medievală”. Teodor Baconschi a identificat două poziții extreme, cea a progresiștilor aderenți însă la religia laică a siguranței și cea a așa-zișilor fundamentaliști, care nu vor să audă de schimbarea ritualului. Dincolo de un gînd de compătimire sau o rugăciune pentru sufletul copilului, pentru părinții lui și pentru preotul slujitor, aceștia din urmă, pe lîngă tristețea lor personală, trebuind să facă față și indecentei curiozități mediatice, s-a deschis o dezbatere publică, inclusiv în sînul Bisericii, despre ritualul botezului. Astfel, a ieșit la iveală că există o tradiție regățeană a cufundării și o practică ardelenească a aspersiunii, că unii preoți nu se socotesc suficient de îndemînatici pentru a boteza, în schimb alții se simt în siguranță și cu apa rece, pentru a căli cu această ocazie copiii, că timpul botezului ar fi la opt zile, după ritualul circumciziei, sau la 40 de zile, după calendarul lăuziei, sau la 40 de zile după aceste termene pentru a introduce și o perioadă de catehumenat. Spre liniștea progresiștilor, schimbarea ritualului se petrece deja. În pofida protestelor fundamentaliste, adevărata întrebare nu este dacă se poate schimba ritualul, ci dacă există cu adevărat un ritual unitar sau dacă ritualul actual, cu toate variațiunile menționate, este acea normă imuabilă a cărei încălcare ne scoate în afara Ortodoxiei. Din această bruscă radiografie a cultului baptismal reiese tocmai o frămîntare autentică privitoare la sensul ritualului, iar adevărata linie de demarcație nu trece între acribie ritualică și iconomie pastorală, ci între sens operant al unui ritual asumat și cult inerțial cu accente social-economice.

În 1992 apărea și în traducere românească o carte a părintelui Alexander Schmemann, care parcursese deja două decenii de frămîntări în Ortodoxia diasporei, intitulată Din apă și din Duh. Studiu liturgic al botezului. În acest studiu, Al. Schmemann semnala criza conștiinței baptismale în Ortodoxia contemporană. Botezul devenise un eveniment privat, rupt de viața liturgică a parohiei, care se consuma integral la o vîrstă care nu produce amintiri și astfel este cu totul absent din viața creștinului, întrucît acesta nu a văzut nici propriul botez ca pe un eveniment semnificativ spiritual pentru el și arareori participă la un botez care să aibă o dimensiune liturgică (p. 28-29). Astfel, singurul aspect pe care teologii îl rețineau din Taina botezului era validitatea sa în ștergerea păcatului strămoșesc, în schimb operabilitatea sa spirituală era cu totul abandonată. Iată cum exprima Schmemann acest paradox între validitate și împlinire spirituală: „Validitatea este doar condiția împlinirii, dar tocmai plinirea este cea care contează. Botezul unui om ca Stalin a fost, fără îndoială, perfect valabil. Dar de ce nu s-a împlinit el în viața acestuia? Pentru ce nu l-a împiedicat să se adîncească într-o incredibilă oroare? Această întrebare nu este naivă. Dacă milioane de persoane, valabil botezate, au părăsit Biserica și continuă să o părăsească, dacă se pare că botezul nu a avut asupra lor nici un efect, oare nu am putea fi noi primii responsabili, noi, din pricina slăbiciunii, a opacității noastre, a minimalismului și a nominalismului nostru, din pricina trădării constante a botezului?” (p. 71).

Apoi Alexander Schmemann aduce în atenția cititorului istoria ritualului baptismal și legătura cu ritualul pascal. În primele secole creștine, nu numai că se practica botezul adultului, dar acesta se petrecea în noaptea Învierii, astfel încît toată perioada celor zece săptămîni care preced Paștilor era construită pe un program catehetic. Pînă astăzi celebrările din Sîmbăta Mare păstrează urma ritualului baptismal, iar catehezele prebaptismale s-au transformat în Triod. Această suprapunere între sărbătoarea pascală și ritul baptismal sublinia astfel principala semnificație a botezului: experiența morții și Învierii lui Hristos. Chiar și după generalizarea botezului copiilor în Evul Mediu, structura rituală a botezului a rămas cea corespunzătoare botezului adultului, rolul activ al catehumenului fiind preluat de nași. În Biserica veche, botezul era cea mai importantă și frecvent celebrată taină după euharistie, ea reprezentînd un punct culminant în viața creștinului îndelung pregătit (trei ani de catehumenat) și a cărui amintire continua să-i ghideze viața. Jurămîntul de adeziune și fidelitate față de Iisus Hristos inclus în ritualul botezului evidenția faptul că orice îndepărtare de la sfințenia pe care o primea creștinul prin botez însemna o abjurare.

Al. Schmemann punea pierderea conștiinței baptismale pe seama „pseudomorfozei scolastice” care a dus la înlocuirea teologiei patristice cu un raționalism de influență catolico-protestantă. În această teologie post-patristică, botezul a căpătat semnificația de ștergere a păcatului originar și, astfel, de condiție a mîntuirii. Legat de destinul sufletului după moarte, botezul a devenit încă din perioada medievală nu numai un pașaport pentru lumea de dincolo, întrucît ștergea toate păcatele individuale, ci și o garanție a bunăvoinței divine în această lume. Acest nou înțeles al botezului a fost condiționat de fenomenul socializării creștinismului întîi în Imperiul Roman, apoi în statele medievale încreștinate politic. Ce înseamnă această socializare? Preluarea de către creștinism a rolului de religie cu funcție socială, de liant comunitar. Botezul însemna astfel și intrarea în comunitatea politică, iar parohia asigura funcția de registru civil.

Acest trecut apasă asupra creștinismelor istorice și Al. Schmemann recunoaște că nu vede posibilă o revenire mecanică la practica botezului din Biserica primară, dar o reconstituire a sensului botezului, mai ales în măsura în care ea se regăsește în evhologhioanele de astăzi, merită întreprinsă pentru a depăși criza baptismală. Mai cu seamă că aceasta se află într-o evidentă legătură cu cealaltă criză a trăirii creștină, cea euharistică. De fapt, este vorba despre o reașezare a ritualului pe fundamentele catehetice pe care a și fost construit, astfel încît acesta să-i dezvăluie credinciosului tainele credinței sale și să-i permită o adîncire a acestora.

În acest sens, ceea ce este valoros și de prezervat cu orice chip în ritualul baptismal este semnificația identificării botezatului cu moartea și Învierea lui Hristos, prin urmare și forma rituală a acestei semnificații, tripla imersiune completă în apele botezului/mormîntul lui Hristos. În schimb, acolo unde se impune o reconsiderare este vîrsta de botezare. Dar și în această privință istoria apasă asupra conștiinței baptismale. De data aceasta este vorba despre istoria gîndirii eshatologice, prin identificarea hainei luminoase a botezului cu haina de nuntă din parabola nunții Fiului de Împărat, decesul pruncului nebotezat însemnînd lipsirea acestuia de haina de nuntă. În cadrul acestei eshatologii socializate, pruncii nebotezați nu ar avea acces la lumina Împărăției cerești întrucît nu au primit luminarea (termenul grecesc pentru botez) în această lume. Teama mamelor că pruncii lor, părăsind prea devreme această lume, nu s-ar putea bucura de fericirea deplină nici în lumea cealaltă este un considerent major în a nu forța înnoirea în nici o direcție. Așa cum admitea Al. Schmemann, botezul pruncilor trebuie raportat la existența unei familii creștine, autentic îmbisericite, care știe ce fericire caută pentru pruncul lor și care își asumă nu numai riscurile paradoxale ale botezului, ci mai ales greaua răspundere a păstrării în Biserică a celor botezați. Validitatea botezului nu este garanția împlinirii lui. Abordarea magico-religioasă a botezului riscă să compromită sensul adînc și mîntuitor al acestuia. Dar duhul htonian, care tot dă tîrcoale botezului, nu poate fi conjurat cu reforme administrative al ritului, ci cu o amplă cateheză, liturgică și baptismală, care să adune comunitatea euharistică în jurul catehumenului prunc, tînăr sau adult, împlinind nevoia de înnoire a trăirii creștine atît în cei credincioși, cît și în cei chemați.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.