Cum (mai) purtăm o conversație? (1)

Mama mea îmi povestea că atunci cînd s-a mutat de la Cluj la București, la începutul anilor ʼ70, imediat după terminarea facultății și primirea repartiției, a fost nedumerită de felul în care purtau o discuție bucureștenii. Adică de modul repezit în care comunicau, de parcă ar fi fost mereu pe picior de plecare, de faptul că vorbeau exclusiv despre ei înșiși, fără să-i intereseze prea mult ce aveau ceilalți de spus, de întrebările de complezență la care nici măcar nu așteptau un răspuns. Însă ce i s-a părut cel mai neplăcut era modul abrupt, total neanunțat, în care încheiau conversația – „Hai, pa!” –, apoi îți întorceau pur și simplu spatele. Păi, așa ceva ar fi fost de neconceput în Ardeal. La Cluj, o conversație dura cu orele, nu se grăbea nimeni nicăieri, dacă de pildă te întîlneai întîmplător cu cineva pe stradă, la o trecere de pietoni, se schimba de o sută de ori semaforul (și doar se știe că acolo semaforul se schimbă o dată la un secol, îmbătrînești pînă apuci să treci strada) pînă cînd unul dintre partenerii de discuție dădea vreun semn că ar vrea să se urnească din loc. Iar întrebările nu erau deloc de complezență, interlocutorul te întreba pe rînd de toate rudele, ce mai face nepoata de la București?, cum o mai duce nenea Grigore? etc., chiar dacă v-ați întîlnit exact în același loc în urmă cu două zile, apoi, după ce termina cu rudele, începea cu vecinii și tot așa, te prindea noaptea la trecerea de pietoni. Celălalt continua să întrebe, din politețe, dar și ca să aibă ce bîrfi mai tîrziu cu o altă cunoștință cu care s-ar fi întîlnit tot întîmplător, totuși asculta cu atenție, se implica afectiv în conversație și în poveștile unor necunoscuți, căina atunci cînd era de căinat, se bucura pentru succesul fiicei de la facultate sau pentru că se simte ceva mai bine tata-mare. O banală conversație la Cluj avea un rol pur și simplu terapeutic și niciodată nu se termina abrupt, neconcluziv, ba dimpotrivă, avea mai multe false finaluri, cînd ziceai că e gata, poți să-ți vezi în sfîrșit de drumul tău, tot se mai găsea cîte ceva de spus. De fapt, eu am învățat să port o conversație civilizată, după toate regulile bunei cuviințe, în vacanțele mele de vară de la Cluj, chiar dacă eram nevoită să-i salut pe toți oamenii în vîrstă cu „Sărut mîna“, inclusiv pe bărbați, ceea ce în București mi s-a fi părut total aiurea, chiar dacă mai tîrziu, cînd mai crescusem deja, mi-am dat seama că pronumele de politețe e obligatoriu, indiferent de cît de apropiat te simți de persoana cu care te conversezi. Îmi amintesc de un episod, de prin clasa a III-a, cu un băiat care mă cam plăcea (dar și eu pe el) și care m-a invitat la film, la Cinema „Republica”, apoi a insistat să mă conducă acasă, în cartierul Gheorgheni. Pe drum ne-am tot conversat și, pentru că atunci cînd am ajuns în fața blocului bunicilor mei era cît se poate de clar pentru amîndoi că discuția noastră nu se încheiase, m-am oferit eu să-l conduc acasă, pînă în Piața Cipariu, iar el a fost de acord. Cînd am ajuns la el acasă, parcă-parcă nu prea aveam ce să ne mai spunem, epuizaserăm toate subiectele intersanate pentru niște puști de 10 ani, însă băiatul și-a închipuit că era nepoliticos să plec de una singură spre casă, așa că m-a condus din nou, și uite așa am urcat și am coborît împreună „dealul” Gheorgheniului de vreo cinci-șase ori. Deși eram copil, îmi dădeam seama că numai la Cluj se putea întîmpla așa ceva, la București cînd mă conducea vreun coleg pînă la scară și nu se mai dădea plecat, rămînea înțepenit acolo, conversația noastră se rezuma la: „Ieși mai tîrziu afară?”, „Îhî”, „Pot să vin și eu și să te sun la interfon?”, „Nu știu, faci cum vrei... Hai, pa!”. Da, la București orice conversație era altfel, însă ajunsesem să fiu perfect adaptată în ambele orașe. Acasă, încercam să nu par chiar obraznică în conversațiile cu adulții, însă dacă nu le răspundeam cu aplomb eram considerată un copil bleg, fără tupeu și fără șanse de a reuși în viață, așa că uneori mai scoteam și limba sau mai băgam cîte un „mă” sau „bă” de control, le întorceam spatele colegilor cu „Hai, pa!” sau intram în jocurile pline de falsă afecțiune cu prietenele mele: „Ce mai faci, fatăăă? Ce bine îți stă cu rochia asta, fatăăă!”. La Cluj, preluam accentul cîntat încă din gară, parcă eram născută acolo, știam exact momentul cînd e cazul să mai bag cîte un „ioi” apreciativ sau, din contra, depreciativ, eram politețea întruchipată. Cam așa fac și acum, deși nici clujenii nu mai sînt ce-au fost, au început și ei să se grăbească, dacă nu i-aș cunoaște atît de bine aș zice că s-au „bucureștenizat”, au început să-și mai înghită din cuvinte și să te întrerupă atunci cînd nu e cazul. Însă în orașele mici din Ardeal este fix la fel ca în copilăria mea, conversațiile durează la nesfîrșit și încep spontan în cele mai nepotrivite locuri, dacă mergi într-o vizită, la masă, unde nu prea ai ce căuta neinvitat, gazda insistă de vreo zece ori „Hai, no, să-ți mai pun niște sarmale!”, pe un ton cîntat-plîngăcios de parcă ar suferi cumplit că pleci de la ea nemîncat, iar tu răspunzi politicos tot de zece ori „Săru’ mîna, nu-mi mai trebe!”, e un întreg ritual aici. Iar cînd, în sfîrșit, te ridici de la masă, obligatoriu zici „Săru’ mîna pentru masă!”.

Mama mai remarcase încă ceva atunci cînd aterizase în anii ’70 în orașul cel mare și străin din sud: orice conversație se baza pe un conflict, iar dacă nu exista unul trebuia inventat, de fapt interlocutorii pîndeau orice sîmbure de conflict ca să-l transfome în esența discuției pentru că cineva trebuia să aibă întotdeauna dreptate. O conversație însemna, de fapt, să-l domini pe celălalt, să stabilești ierarhii, ca într-o relație de cuplu care nu funcționează fără ca cei doi să se certe tot timpul. Tîrziu și-a dat seama că nu e nici o problemă în a ridica tonul într-o discuție pentru a-ți impune punctul de vedere, ba chiar e indicat, pentru că altfel nu te ascultă nimeni. În Ardeal, un posibil conflict într-o conversație se rezolvă imediat cu „Dă-i pace!”, e ignorat cu bună știință, asta nu înseamnă că nu mai există, într-o formă latentă, căci mereu rămîn lucruri nespuse sau interpretabile. Apoi, ar mai fi falsa confidențialitate. Cînd a ajuns la București, mama și-a închipuit că-și va face repede prieteni pentru că toate persoanele cu care se conversa îi făceau din prima destăinuiri personale. Viața aici era „transparentă”, un cuvînt la modă acum. La Cluj, ea fusese educată să păstreze un secret, să nu împărtășească lucruri care nu se spun. Și-a imaginat că toate aceste confidențe bucureștene erau, de fapt, dovezi de prietenie și de încredere. Nimic mai fals, după ce distribuia „informația” – cîți amanți, cîte avorturi, cine cu cine etc. –, noua sa „prietenă” abia dacă o mai saluta pe stradă.

Crescînd între două lumi conversaționale total diferite, am avut probleme reale de a face față cu brio unei conversații abia cînd am ajuns în Moldova, aici deja nu mai aveam repere și nu știam ce se așteaptă de la mine, așa că de cele mai multe ori preferam să tac și să ascult, ca să nu fac vreo gafă. Totuși, am observat că după formulele de introducere clasice – „Să trăiești!”, „Ce mai faci?”, „Merge treaba, merge?”, cei doi interlocutori începeau să se plîngă pe rînd de cît de prost merge, de fapt, treaba și nu doar treaba aia, dar și alte treburi, iar concluzia conversației era că, de fapt, nu merge nimic. Sincer, n-am văzut nicăieri oameni care să se plîngă într-un mod atît de special precum moldovenii, începînd de la a-și plînge de milă într-un mod îndelung exersat și care se lasă cu niște căinări și îmbărbătări ale interlocutorilor nu știu cît de sincere, însă absolut fabuloase, și sfîrșind prin a se plînge, în general, de mersul lucrurilor, de vreme și de vremuri, într-un mod aproape filosofic. Toată această jelanie conversațională are ceva duios, de alint. Însă vizitele mele în Moldova au fost puține și sporadice, așa că impresiile pot fi superficiale. În privința oltenilor, există un neastîmpăr conversațional care pe mine, una, mă agită îngrozitor – oamenii ăștia nu stau o clipă locului cînd vorbesc, fac și alte lucruri, merg, spală geamuri, împăturesc sarmale, prind o idee din zbor și li se pare genială, întrerup, îți iau vorba din gură, însă nu din lipsă de politețe, din nerăbdare. Dar nici olteni n-am cunoscut prea mulți.