Să luăm aminte
L-am descoperit pe Jacob Taubes (1923-1987) abia de curînd, fără să mă simt vinovat de respectiva lacună, pentru că autorul cu acest nume a rămas nemeritat de puțin cunoscut în cultura occidentală a veacului 20. Am trăit însă bucuria de a întîlni un spirit înalt, jucăuș, sobru și provocator, capabil să privească mișcarea ideilor de foarte sus, cu o atitudine de sfinx. Taubes descindea dintr-o veche familie rabinică impregnată de tradiția hasidică: mistică și filologie talmudică, dar și liberalism vienez cu note sioniste, iată pe scurt fundalul cultural-genealogic de care tînărul Jacob s-a folosit de-a lungul studiilor sale la Zürich și Basel, în Elveția neutră, unde ai săi s-au mutat, pentru a se apăra de persecuțiile antisemite din Germania nazistă. Specializat în sociologia religiei și studii iudaice, Taubes a predat la Princeton și Columbia University (NY), cazîndu-se ulterior la Universitatea Liberă din Berlin, unde a lucrat pînă la sfîrșitul vieții. Antum nu a publicat decît dizertația de la Zürich despre Escatologia occidentală (susținută în 1947, la numai 24 de ani) și o seamă de studii răzlețe. S-a bazat pe tradiția orală, ezoterică. Și era probabil comod, în sens academic. După moartea sa, au mai fost publicate cartea despre teologia politică paulină, un opuscul despre teologia post-copernicană și „scandaloasa” corespondență cu Carl Schmitt, sprijinitorul nepocăit al celui de-al III-lea Reich, dar nu mai puțin strălucitul jurist & constituționalist care a marcat hermeneutica filosofică a veacului trecut prin teoriile sale despre stat, suveranitate, starea de excepție și teologia politică. Nu știu cine anume din echipa Editurii Tact l-a prizat în original pe Taubes, însă țin să-i mulțumesc pentru introducerea acestuia în circuitul românesc. Acum, semințele ideatice ale acestui nonconformist tobă de carte și totodată sătul de sterilități strict erudite vor putea fertiliza științele politice de la noi, demonstrîndu-le celor prea grăbiți să distrugă „trecutul” seducția speculativă (și chiar justețea) tezei schmittiene potrivit căreia conceptele politicii moderne sînt concepte teologice secularizate.
Cele trei volume traduse sînt: Escatologia occidentală, Teologia după revoluția copernicană și Teologia politică a lui Pavel. Toate arată că gîndirea lui Taubes s-a născut matură și nu a suferit fluctuații dramatice, pentru că ea l-a condus din start în zona ideilor majore, cu impact în durata lungă. El îi face bunăoară dreptate lui Gioacchino da Fiore, abatele calabrez, franciscan minorit (și mai apoi repudiat ca eretic) care a istoricizat dogma trinitară, anticipînd simultan Reforma, Revoluțiile moderne de filon puritan și spiritualismul idealismului german. Gioacchino da Fiore nu s-a mulțumit cu învățătura tradițional eclezială care face din persoana lui Iisus Hristos unicul punct de intersecție dintre transcendența divină și universul uman. El a proiectat Treimea în timp, după modelul împărățiilor succesive din cartea profetului Daniel: o epocă a Tatălui (sau a supunerii din frică) – de la Adam la Hristos; o epocă a Fiului (sau a supunerii din iubire) – de la Noul Testament la 1200 și o viitoare (pe atunci embrionară) epocă a Sfîntului Duh, care va dura pînă la sfîrșitul timpului. Taubes consideră că primul apocaliptic antimundan a fost însuși Sfîntul Pavel, mai ales cel în Epistola către Romani, comentată și de Karl Barth, printre mulți alții, așa cum susține că acest filon s-a prelungit pînă la Marx și Kierkegaard. A fost (preventiv și apoi reactiv) modul în care omul occidental a amortizat șocul trecerii de la cosmologia ptolemaică (perfect redată la Toma de Aquino și Dante) la cea copernicană, cînd distrugerea modelului cristalin-concentric al lumii a proiectat conștiința occidentală direct în „teroarea spațiilor infinite”. Pentru a gestiona această „teroare metafizică”, Occidentul a renunțat la doctrina augustiniană a celor două cetăți și a deschis epoca utopică a împărăției lui Dumnezeu pe pămînt, în cadrele unei progresive „mundanizări”, adică ale fenomenului numit „secularizare”. În termeni gioacchiniți, sîntem încă în epoca Sfîntului Duh, care suflă unde voiește... E și acesta un motiv pentru a urma recomandarea de lectură făcută aici.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
