Omul bun la toate sau „cîrpaciul” român

La puțină vreme după ce m-am mutat în casa în care locuiesc acum, l-am găsit pe vecinul meu împreună cu un nene care nu-mi era cunoscut meșterind ceva la panoul electric de pe vremea lui Pazvante. Din panou atîrnau niște fire dubioase, iar nenea, îmbrăcat într-un soi de salopetă și cu o țigară în colțul gurii, se chinuia să verifice niște siguranțe ca niște borcănele care cred că nu se mai fabrică de-un veac. După ce a încercat mai multe, a extras una opintindu-se, ca pe o măsea stricată: da, era arsă, victorie! – acolo era buba. A scos din buzunarul salopetei un borcănel asemănător, a suflat asupra lui și l-a șters cu mîneca, l-a privit cu un soi de duioșie, apoi, meticulos, a înlocuit siguranța. Nenea era vreun electrician? Nu. Era doar Marian. Așa a apărut în agenda mea telefonică contactul: „Marian – cîrpaci”. Marian locuia trei case mai încolo, tocmai ieșise la pensie de la punctul termic și se plictisea, așa că răspundea binevoitor oricărei solicitări. Ți se spărgea o țeavă în baie? Îl chemai pe Marian care, la nevoie, era și instalator și atunci scotea din buzunarul salopetei vreun robinet chinezesc de unică folosință pe care îl cumpăra de la Obor, „de pe platformă”. Aveai o problemă la aragaz, suspectai o mică scurgere de gaze, ceva? Las’ că bagă Marian un ochi și te rezolvă. Voiai să dai găuri în perete cu bormașina, la ore tîrzii, ca să-ți instalezi niște rafturi? Marian se prezenta la apel, mai ales că Marian iubea bormașina – sculă de bază în gospodăria oricărui român, avea grijă de ea mai ceva ca de un copil. Pe la zece seara începea Marian un solo de bormașină de mai mare dragul. Primăvara, trebuia tăiată vița din curte, Marian abia aștepta să se urce pe o scară cam șubredă și, într-un echilibru precar, cu un forfecoi mare în mînă, să facă hîrști-hîrști. Marian era modest, nu cerea niciodată mult, doar ne ajutăm între noi, ca între vecini. Dacă n-aveai bani, te păsuia pînă data viitoare sau se mulțumea cu un pachet de țigări, un mare fumător era Marian ăsta, tot ce făcea, făcea cu țigara în gură (chiar și la mica scurgere de gaze), iar țigările sînt scumpe, nu oricine și le permite. Vecinul meu, care era mai prieten cu el decît mine, avea o altă tehnică – îl invita pe Marian pe la el și-l îmbăta periodic cu vin „de buturugă” de la via noastră din curte, te durea capul de la el o săptămînă. Însă Marian nu refuza nimic, bea destoinic ca orice meseriaș care se respectă, iar a doua zi se prezenta mahmur la treabă. Băiat bun și săritor Marian! Frecase menta toată viața la punctul termic, iar acum muncea pe brînci mai ceva ca-n tinerețe, fără să-și dea seama cît de mult rău făcea, de fapt, „munca” sa societății noastre de acum, în care avem atîta nevoie de specialiști, de oameni care știu să facă doar o șaibă și atît, dar să o facă impecabil.

Marian și atîția alții ca el sînt un „produs” al regimului comunist, n-au avut de ales, n-au cunoscut altceva. S-a născut în anii ʼ50, a făcut o școală pentru că era obligatorie, s-a angajat în cîmpul muncii pentru că așa trebuia. Marian nu s-a întrebat niciodată ce și-ar fi dorit să facă cu viața lui, însă a profitat de o oarecare îndemînare nativă și de priceperea la meșterit ca să facă de toate. Deși se baza teoretic pe oameni ai muncii, regimul comunist a desființat nu doar breslele, a „desființat” excelența în România, a încurajat mediocritatea și astfel a apărut o generație de cîrpaci. Oameni care, de fapt, nu sînt buni la nimic. Și care și-au educat și copiii în același spirit al lui „merge și așa”.

Petrică e mai tînăr decît Marian, n-a prins mai mult de cinci ani de comunism și oricum era prea mic ca să-și aducă aminte ceva, ține minte vag că a fost făcut șoim al patriei. Petrică își face toate concediile în Grecia și în Croația, e om umblat, știe cum e prin alte părți ale lumii și strîmbă din nas atunci cînd serviciile plătite din banii lui sînt proaste, cînd camerista îi face curat de mîntuială în camera de hotel sau cînd ospătarul întîrzie nepermis de mult cu comanda, face scandal, că doar el e șmecher, e român. În orășelul lui de provincie, dacă ai o rablă de mașină străină de prin anii ʼ90 cu care îți cari cartofii de la piață (iar în orășelele de provincie sînt multe rable de mașini) și n-ai bani de service, mergi la Petrică. Îi dă două ciocane și ți-o rezolvă! Are service ilegal la el în curte, toate lumea îl știe, inclusiv polițiștii locali, dar îl lasă în pace, trebuie să mănînce și omul o pîine și să meargă în concediu în Grecia, nu-i așa? Petrică nu-ți dă chitanță, bon, nimic, că n-are de unde, dar pleci cu mașina ca nouă, mai faci zece mii de kilometri cu ea pe drumurile pline de hîrtoape ale patriei. Iar dacă, la un moment dat, mașina chiar își dă duhul pentru că și-a trăit traiul, îți vinde Petrică alta cu douăj’ de milioane, lei vechi, ieftin ca braga și încă mașină bună, tot de prin anii ’90, adusă din Germanica. Inclusiv Petrică schimbă mașinile ca pe șosete. Face învîrteli, nu plătește taxe la stat, nu nimic, doar trebuie și omul să mănînce o pîine. Toată lumea știe că și taică-su, Dumnezeu să-l ierte, avea service tot în curtea aia, încă de pe vremea lui Ceașcă. Așadar e service de încredere, oamenii sînt „meseriași” din tată-n fiu, tatăl lui Petrică a reparat tractoare la fabrică, de la el a moștenit Petrică marele lui talent. Iar curtea lui Petrică e plină de rable zi și noapte, și de bărbați care mai stau aici la o berică, la o tacla, că așa e în provincie, viață tihnită. Petrică e însurat și îi place să le povestească mușteriilor cum i-o trage nevesti-sii. „Parcă s-a mai mai îngrășat Viorica!” „Daa, a făcut un cur... numai bun s-o iau pe la spate!”

Dacă pe oamenii ca Marian îi pot înțelege – nu e vina lor că au ajuns niște cîrpaci și, în plus, cei mai mulți dintre ei au intenții bune și chiar vor să-și ajute semenii –, în privința celor ca Petrică, consider că vina le aparține în totalitate. Marian e muncitorul prost, dar obedient și disciplinat în felul lui, Petrică e muncitorul prost, dar șmecher, care fentează de fapt munca și își face propriile lui legi în fabrica asta numită România care, de mai bine de 30 de ani, funcționează la limită și dă rateuri. Dacă generația lui Marian e pe cale de dispariție, generația lui Petrică o duce bine-mersi, prosperă pentru că e încurajată și uneori aplaudată la scenă deschisă, ăia mai fraieri apelează la cei șmecheri, dorindu-și în sinea lor să devină cu toții un fel de Petrică, un om de afaceri „independent”, cu un service ilegal și cu o nevastă cu fund bombat.

Mă întreb dacă această „meserie” de cîrpaci mai există și în alte țări ale lumii (bănuiesc că există variante ale ei în toate țările din fostul bloc socialist) sau românul e inventiv și întreprinzător, chiar îi place să meșterească, să repare, să dreagă lucrurile în felul lui, cu alte cuvinte are „cîrpăceala” în sînge. Părinții mei s-au mutat în casa de vacanță a unui inginer trecut binișor de 90 de ani care nu se mai putea deplasa din București și nu mică ne-a fost mirarea cînd am descoperit în podul casei un mic atelier de meșterit ceva, orice, doar ca să treacă timpul și să-și nu-și piardă omul abilitățile profesionale. Atelierul putea fi un mic paradis pentru generația de băieți care a crescut cu cărțile lui Jules Verne sau cu cărți de genul Sfîrlează cu fofează. Am găsit acolo mii de cuie, șurubele și piulițe, de toate formele și mărimile, un polizor improvizat dintr-un ventilator căruia i s-a atașat un disc, un uscător de păr transformat în triplu ștecher, cîteva zeci de mixere, aspiratoare și alte electrocasnice stricate care aveau diferite etichete lipite pe ele: „e bună bobina”, „e bun motorul” etc., din fiecare se putea folosi cîte ceva la o adică, șurubelniță cu mîner de la periuța de dinți și cîte și mai cîte. Nu-mi dau seama cum de domnul inginer a putut să se despartă de așa ceva, să-și abandoneze atelierul. Era ca și cum ar fi murit deja pe jumătate, sufletul lui de cîrpaci era acolo, în podul casei.