Singura lume pe care o știam
În copilăria mea, totul se întîmpla într-un loc. De călătorit, puteai călători, la țară, la munte, la mare. Pe atunci mi se părea suficient, mi se părea departe. Noțiunile de aproape și departe erau complet altele decît cele de acum.
Oricum, nu mi-am imaginat, mult timp, o lume în afara celei în care trăiam: de la Adesgo spre Șoseaua Giurgiului, cu ocol, uneori, prin Parcul Carol.
Pe traseul autobuzului 75, tramvaielor 12 și 17, troleibuzelor 82 și 87. Străbătut de cele mai multe ori pe jos, ori combinat. O porneam de pe strada bunicilor mei de pe lîngă Adesgo și ajungeam pe la Cuțitul de Argint. Acolo era o bifurcație, un punct interesant: pe lîngă tramvaiul 17, cel mai de-al locului, care mergea pe bulevardul principal, de pe o străduță laterală venea și concurența lui, tramvaiul 12. Tramvaiul 12 știam că vine de peste mări și țări, fusesem odată cu el cred că spre gară, nici nu mai știu, și mi se păruse o complet altă lume: străzile erau mai înguste și mai umbroase, era precum un soi de evadare ca în La țigănci a lui Eliade. Tot în stația lui 12 se găsea un zid cu o gaură în el, în care se vedea ceva luminos. Tata, însoțitorul meu în de cele mai multe ori în aceste călătorii, spunea că acolo se găsește o comoară. Și mereu dădeam tîrcoale în jurul respectivei deschizături imaginîndu-ne povești. Dar am găsit odată și niște hîrtii creponate colorate acolo, cred că și o bilă transparentă, nu știu exact de unde apăruse, dar știu că am fost atît de fericită.
De la comoară alergam împreună cu tatăl meu spre unul dintre cele două tramvaie. Mersul cu tramvaiul era o posibilă aventură. La început, cînd eram foarte mică, mai existau taxatoarele, și cumpărai bilet de la ele, ceea ce-mi plăcea la nebunie. Biletele costau 15 bani și 25 de bani, parcă. De la ele înaintai, măcar pînă la ușa din mijloc, pentru că de obicei erau aglomerate. Tramvaiele se legănau în întunericul serii (căci cam asta era ora la care călătoream) pînă ajungeam pe la Viilor, treceam prin dreptul cofetăriei unde ieșeam din cînd în cînd cu bunica mea și prin dreptul străzii care ducea la o mătușă de-a noastră, cea cu dulceața și găluștile de prune.
Deși erai semi-sardea, legănatul era plăcut, te țineai îndîrjit de bara de fier și te aflai sub ocrotirea părintelui. Legănatul era arar întrerupt de niscaiva evenimente aproximativ neașteptate: uneori, se mai urca vreun pasager abțiguit, care mirosea a băutură sau chiar se clătina, stîrnind protestele celor din jur. Părinții mei mă țineau departe de scandalagiu, lumea se ferea din calea lui, era o situație tragicomică la care participam destul de îngrozită: era una dintre puținele manifestări ale răului din jurul meu, căci altfel trăiam într-o lume protejată.
Un alt moment palpitant era cel în care se urcau controlorii. În general, pe ușa din față. Din cîte îm amintesc, erau și pe vremea taxatorilor oameni fără bilet, cred că din cei care se urcaseră pe ușa de la mijloc, nu mai sînt sigură care era tipicul. Dar știu că era dramatică urcarea controlorilor, care opreau autobuzul sau tramvaiul și făceau mare tam-tam în jurul lor, ca și cum ar fi fost vreo brigadă intergalactică, aș zice azi. Pe mine mă speriau mai rău decît bețivii.
Coboram, apoi, de multe ori la Șura Mare, cu o stație înainte de casă. Și o porneam iar pe jos, cu tatăl meu, printr-o zonă ce era și mai fascinantă pentru că aici se aflau, în sfîrșit, magazine. Mai întîi una dintre celebrele cofetării despre care deja am scris, cea cu tortulețe în culori imposibile. Apoi urma tutungeria, de unde tatăl meu își lua țigări și chibrituri (ale căror pachete le colecționam eu), dar care, pentru mine, era un rai: acolo se găseau o serie de mici obiecte inutile și chiar jucării. Alimentara, unde se tăia parizerul și, în copilăria mică, chiar și șunca. Biserica, unde știam doar că se trece pe sub masă în Joia Mare. Pîinea, de unde cumpărau mereu cîte una proaspătă pe care o lăsam mereu fără colț...
În cele din urmă ajungeam acasă, fericiți că străbătuserăm, iar, lumea. Cam singura lume pe care o știam. Doar la televizor, la filmele de seară, vedeam că mai există și alte lumi. Dincolo de marea, muntele și țara la care puteam ajunge. Dar, cumva, ce vedeam acolo părea mai curînd imaginar decît real, nu percepeam neapărat spațiile din filme și seriale ca pe niște realități geografice, ci, mai curînd, ca pe niște ficțiuni plăsmuite pentru personaje. Mă fascinau, dar, pînă la o vîrstă cel puțin, nu le consideram obiective de bifat. Abia după ce cîteva persoane din apropierea mea, din familie chiar, au emigrat, definitiv (atunci așa era, cuvîntul ăsta te lovea în moalele capului), am realizat, tot copil fiind, că exista și o altă lume dincolo de lumea noastră închisă în care puteai, practic, ajunge. Și, culmea, din care nu te mai puteai întoarce. Dar din care puteai comunica și trimite diverse obiecte reprezentative pentru ce se întîmpla pe acolo. Obiecte ce s-au dovedit de-a dreptul miraculoase.
