Copiii celorlalți
Nu știu voi cum sînteți, însă eu am o greață profundă față de tot ce are legătură cu fosta Securitate și cu nomenclatura regimului comunist. Nu pot să-mi explic de unde vine, e pur și simplu o senzație de respingere, mai ales că știm cu toții că acest sistem n-a murit, n-a fost condamnat, nu s-a tras o linie clară între înainte și după, ba dimpotrivă, toți marii securiști au făcut afaceri după 1990 și au dus-o bine-mersi. N-am trăit eu mari grozăvii la viața mea, eram doar un copil la schimbarea de regim, copilul unor amărîți de ingineri fără pile și relații, care au supraviețuit și ei cum au putut în comunism, stînd la cozi și bucurîndu-se de niște mici iluzorii momente de libertate – traseele montane din Munții Bucegi pe care taică-miu urla, cînd ajungea într-o poiană mai izolată, „Jos comunismul! Jos tiranul!” și nu-i răspundea decît ecoul de prin rîpe sau sejururile la Venus și la Neptun unde ne dădeau la restaurant niște lături pe post de mîncare, iar cu chiflele de la micul dejun puteai să-ți spargi capul (despre toate astea am scris în cartea mea cu vacanțele comuniste care sper să apară în vara acestui an). Au fost niște lași – aș putea să-i judec acum –, lași pentru că s-au complăcut cu regimul în sine, însă totuși nu pot să-i judec pentru că nu au cunoscut altceva și își imaginau că regimul comunist era etern. Pot să-i admir, în schimb, pentru că și-au păstrat o verticalitate: nu au fost parte activă a regimului, nu au turnat pe nimeni, mama chiar i-a luat apărarea unui coleg german de la întreprindere care cerea repatrierea, tatăl meu a devenit membru de partid foarte tîrziu pentru că nu se putea angaja altfel la o editură. Am rămas, în schimb, cu o traumă – faptul că turnătorii și securiștii păreau să fie pretutindeni, faptul că pînă și băncile din parcul Herăstrău aveau ochi și mai ales urechi ca să ne asculte, faptul că maică-mea îl trăgea pe taică-miu de mînecă pe stradă atunci cînd înjura printre dinți regimul comunist – „Taci, Antoane, că te leagă!” și mie mi se făcea frică. Poate și din cauza asta am fost un copil timid și am rămas un om timid care nu cere prea multe de la viață, care nu vrea funcții și nu încearcă să se impună ca lider nicăieri. Poate că dacă n-aș fi trăit acești zece ani în regimul comunist aș fi fost altfel, un om mai îndrăzneț, cu mai multă inițiativă, cu o minimă educație financiară, însă am rămas cu o frică față de tot ce presupune autoritate și mai ales față de relația cu statul român. Statul care te persecuta și te urmărea, statul cu care trebuie să fii într-o deplină cîrdășie ca să-ți atingi scopurile, statul care nu te mai „leagă”, dar te ignoră atunci cînd nu are nevoie de tine. Cu statul român eu nu pot stabili nici acum o relație de încredere.
Înainte de 1990 eram toți la fel – copiii în uniforme și uniformizați. Copiii din „sistem”. Se bănuia doar la școală că tatăl lui cutare era securist – și ai grijă ce vorbești! –, se știa că tatăl colegei mele de bancă lucra în „minister” (al Învățămîntului), așa că avea mereu cele mai noi și mai frumoase rechizite, se știa că tatăl lui Mihai era colonel în armată, maică-sa era casnică, Mihai venea mereu la școală cu cîte un ochi vînăt, vai de capul lui de cîtă militărie avea parte la el acasă! Totuși sistemul își îngropa propriile reziduuri, măgării și rahaturi, iar copiii erau copii și cu toții cîntau imnul țării la careu, în fiecare dimineață, înainte de începerea orelor. După 1990 au început să apară treptat diferențele, la început prin mici detalii – blugi de firmă, bani de buzunar, tupeu, știai deja care-s copiii noilor îmbogățiți peste noapte. În anii mei de liceu existau deja două clase sociale distincte, copiii aduși la școală cu BMW-ul sau cu alte mașini „străine”, uneori cu șofer, și cei care veneau pe jos sau cu autobuzul din comune precum Voluntari sau Pantelimon (era totuși un liceu cu renume). A apărut fata populară care dădea petreceri la vila ei cu piscină și toți băieții încercau să-i intre în grații ca să fie invitați. Erau copiii care făceau cinste periodic, la bar sau la biliard, în vreme ce noi, ceilalți, aveam în continuare bani de cîte o merdenea, în pauză. Erau copii care știau deja că vor studia mai departe în străinătate, în vreme ce noi, ceilalți, bîjbîiam, nu știam ce vom face mai departe în viață, nu exista nici un Internet, nu știam nici măcar că puteam aplica la o universitate din Vest. Erau copii care mergeau în fiecare vară în Italia sau în sudul Franței, iar noi, ceilalți, nici nu îndrăzneam să ne gîndim că am putea ieși din țară, în vacanță, ne făceam veacul tot pe la Costinești sau Neptun. Am avut o amică prin clasele primare, o fată mediocră din toate punctele de vedere. În timpul regimului comunist, tatăl ei era ospătar, șef de sală la un restaurant de lux, recomandat și străinilor care ne vizitau patria. Ei aveau apartament cu patru camere pe Moșilor, noi avem cu trei, mă jucam cu fata asta și aparent între noi nu existau diferențe, am fost și la ea acasă, aceeași mobilă, același televizor alb-negru inutil, probabil că aveau video, noi nu. După 1990, tatăl ei a început din senin o afacere cu produse de carmangerie, i-a mers foarte bine. Astăzi locuim în același cartier, însă nu ne întîlnim niciodată. Vila ei prevăzută cu sisteme de alarmă are veșnic porțile închise, pe ele nu intră decît o bonă și posibil grădinarul, după ce tastează un cod, observ uneori cîte o mașină cu geamuri fumurii care iese pe poartă, trăim în același cartier, totuși în lumi diferite. Pentru că în 1990 au luat naștere cele două lumi complet diferite regurgitate de fostul regim comunist, lumea celor cu șanse și a celor fără șanse.
Iar toți acești copii, ai celor care au făcut parte din sistem – securiști, funcționari prin ministere, gestionari la Alimentara, șefi de sală pe la restaurante, directori de întreprinderi falimentare, poeți care au pupat în cur regimul, turnători – au crescut, s-au ridicat. Prin propriile lor eforturi? Mai degrabă printr-o susținere parentală necondiționată, nu-ți lași copilul la greu, într-o lume ostilă și rea, capitalistă. Nu-l abandonezi și mai ales nu-l scupi în afara „sistemului”.
Nu, nu mi se pare corect să judeci oamenii în funcție de „greșelile” părinților (în măsura în care se pot numi greșeli...) sau de trecutul familiei, însă în toată viața mea adultă m-am lovit de ei, de copiii celorlalți. Copiii foștilor securiști, informatori, nomenclaturiști, ai oamenilor „bazați”, cu pile & relații. Mulți erau copii OK, la fel la mine, idealiști și pozitivi, părea să pornim în viață cu aceleași șanse, însă brusc îmi dădeam seama că ei reușeau acolo unde eu și mulți ca mine – copiii nimănui – nu reușeau. Deveneau oameni de succes, în vreme ce noi ne străduiam să ne plătim rate la casă și tot entuziasmul tinereții se ducea naibii, totul era doar deziluzie. I-am regăsit zece-douăzeci ani mai tîrziu, aceiași copii OK, pozitivi și idealiști, însă pe picioarele lor, cu funcții și cu bani puși deoparte, cu alți copii „asigurați”, în vreme ce eu și alții ca mine încă ne zbatem la o margine a unei vieți decente. Gîndiți-vă și sigur aveți și voi „cazurile” voastre, liceu, facultate, biznis, un fost coleg care trăiește bine-mersi la Londra sau la New York, se implică uneori la un mod ipocrit în problemele de aici, o ia ca pe o datorie morală... sau oameni care intră în politică, ignorîndu-și cu bună știință problemele din familia fără de care n-ar fi fost astăzi ce sînt, afișînd o falsă onestitate. Nu, nu poți să judeci... dar ce poți să spui la faza asta? Că tu n-ai avut noroc în viață fiindcă n-a fost tac-tu securist?
Anul trecut am făcut o primă vizită la Sighet, cînd am ieșit din memorial mi-a venit pur și simplu să vărs, atît de multă informație, atît de multă durere au fost copleșitoare chiar și pentru mine care îmi doresc să recuperez comunismul lucrurilor mici. Dar m-am bucurat că în muzeu erau multe cupluri cu copii, alți copii, alte generații, copii foarte mici, de 3-4 ani, care nu înțelegeau încă nimic, dar tropăiu în fosta închisoare, se jucau în celula lui Iuliu Maniu. Dacă voi, copiii celorlalți, vă veți da la un moment dat la o parte, poate că măcar acești copii, ai nimănui, vor reuși.
