Filme pe bulevard
De cînd mă știu, am trăit, practic, o viață paralelă în filme. Parcă lucrurile nu erau la locul lor dacă nu vedeam, în măsura posibilităților, și un film pe zi. Dacă nu-mi completam realitatea devenită, la un moment dat, cenușie cu o poveste din altă lume, din alt registru. În care orice era posibil. Sigur, asta nu s-a putut întîmpla de la început. Întîi eram prea mică, apoi nu existau atîtea filme disponibile pe cît mi-ar fi plăcut mie. Pe vremea aia, eram suficient de deșteaptă încît să-mi rulez propriile filme în minte, cînd citeam. Pînă la o vîrstă, cărțile au fost filmele mele.
La un moment dat, însă, cititul a devenit mai curînd o obligație: mă mutasem la un liceu de filologie-istorie, apoi am intrat la Facultatea de Filologie și cititul devenise meseria mea: învățam să citesc și să interpretez texte, apoi să scriu despre ele.
Așa că aveam nevoie de o evadare inclusiv din lumea cititului. Voiam ca în fața ochilor mei să se deruleze pur și simplu o altă lume. Mă aflam în România anilor ’80, în care nu numai că nu existau Netflix, HBO GO și mai multe canale, ci canalul unic al Televiziunii Române avea un program de vreo două ore cu totul. Da, lumea se uita la bulgari, țin minte că m-am uitat și eu o dată la o serie după Agatha Christie, dar, din cîte îmi amintesc, filmele erau dublate. Te mai puteai duce, pe la prieteni, sau chiar cu plată (era și ăsta un business al epocii) la video, să vezi cîte o casetă. Oamenii mai primeau aparatele din străinătate, iar de filme puteai face rost la bursa neagră, sau cum să-i spun, funcționa și pe atunci.
Am fost doar o dată, de două ori, la asemenea vizionări, țin minte că am văzut Carmina Burana și m-a marcat pînă-n ziua de azi. Dar cele mai multe filme de atunci nu le-am văzut la televizor și nici pe video, ci la cinema. Da, veți spune, și pe bună dreptate, că nu erau atîtea filme la cinema cît să-ți satisfacă nevoia de evaziune. Exista, totuși, un loc în care rulau ceva mai multe filme în același timp, și anume pe „bulevard”. Bulevardul 6 Martie de atunci și Regina Elisabeta de acum era paradisul cinema-urilor comuniste. Erau vreo șase, cred, aproape unul de altul. Culmea dezmățului, aveau și bufet, unele dintre ele. Și filmele puteau fi văzute la toate orele, cu excepția, evident, a celor de noapte: cred că ultimul spectacol se ținea maximum la ora 21.
Era o lume pe bulevard. Circulau tot soiul de zvonuri dezmățate despre zonă, și probabil că multe dintre ele erau adevărate. În orice caz, cînd pășeai pe 6 Martie aveai impresia că evadezi încă de dinainte de a intra la film. Intrai într-o lume mai permisivă, fugeai acolo de la treburile tale normale, cursuri, meditații sau ce alte formidabile îndatoriri mai aveai. Rulau acolo filme medii, cele mai multe de aventuri sau comedii. De serie B spre C. Dar nu avea nici o importanță: era exact ce-ți trebuia ca să ieși din cotidianul cenușiu.
Intram ca pe Tărîmul Făgăduinței în sălile mici și îmbîcsite. Nici vorbă de floricele sau nachos și Coca-Cola uriașe. Oamenii, în general, își cumpărau semințe la cornet, că astea se vindeau la tot pasul, și intrau cu ele în sală. Erau floricelele anilor ’80. Iar de băut, era mai complicat. Din cîte îmi amintesc, nu puteai pleca cu sticla, trebuia s-o înapoiezi la sfîrșit. Oricum, sticlele erau doar din sticlă, nu năvălise încă plasticul peste noi. Ori îi făceai ochi dulci doamnei de la bufet, să-ți lase sticla de Quick Cola pînă la sfîrșitul filmului și te jurai pe ce-aveai mai sfînt că o să i-o înapoiezi. Asta în cazul în care exista bufet. Ori veneai cu sucul tău de acasă, vreun sirop făcut de bunica ori apă de la robinet, în ce recipient puteai improviza, poate un termos mic.
La orele de prînz era puțină lume în cinema. De asta, uneori, puteai vedea (și am văzut, nu o dată), ba chiar simți cîte-un șobolan cum traversează vioi dintr-o parte într-alta a stabilimentului. În primele rînduri se refugiau oamenii străzii, nu prea frumos mirositori. Era ca și cum ar fi avut locurile alea rezervate, îi lăsai în față și te așezai mai în spate. În spate de tot stăteau găștile prea vorbitoare, care comentau filmul cu glas atît de tare încît s-audă toată sala. Erau corul, comentatorii neoficiali a ceea ce se-ntîmpla pe ecran. Cei care ar fi făcut acum comentarii la postarea cu filmul de pe Facebook sau de oriunde pe net. Mulți dintre ei scuipau semințe în timp ce comentau și de asta, de cele mai multe ori, podeaua cinema-ului era un covor negricios de coji.
Comentariile lor se doreau comice, dar și umorul era, atunci, cenzurat. Nimic politic nu se permitea și nu se pronunța, cel puțin nu într-o sală de cinema cu atîția oameni străini, Doar în aparte, în grupuri mici, printre prieteni, se mai spuneau bancuri cu Ceuașescu. Aceleași comentarii se doreau obscene. Dar și asta era greu: mai mult de un sărut și o îmbrățișare nu pupai în filmele distribuite pe marile ecrane ale patriei. Erau cenzurate, tăiate. Așa că, dacă voiai să captezi atenția sălii, nu puteai decît să spui: „Pup-o, bă!”. Și să fii golan pe vremea aia se dovedește că era mai soft și mai light.
