Lumea de dincolo
La un moment dat, pe la sfîrșit de ani ʼ70, oameni din jurul nostru au început să dispară. „Să dispară” nu în sensul în care au fost răpiți de alieni, ci pentru că unii dintre ei au emigrat definitiv în alte țări.
Cred că prima care a dispărut din peisaj, cînd eram foarte mică, a fost nașa mea Zizi. Ea era fata vecinei de vizavi a bunicilor mei, prietenă de-o viață cu ei, mai ales în condițiile în care aceasta își crescuse fata singură, pentru că bărbatul ei murise în închisorile comuniste. Prietena bunicilor, pe numele ei Elizabeta Roșca, trebuise să se angajeze muncitoare la Adesgo ca să-și crească fiica. Oca, fiindcă așa-i spuneam eu doamnei Roșca, venea zilnic la bunicii mei. Relația lor era mai mult decît de familie. Mama și unchiul meu au crescut împreună cu nașa mea Zizi, ca frații. Iar Oca a fost pentru mine o doua bunică.
Cert e că marea iubire a lui Zizi, Mircea, un inginer nu mai știu de care, emigrase cu cîțiva ani înainte, împreună cu mama lui. Eu îmi petreceam destul timp din copilăria mică cu Oca: ea-mi asigura contactele cu exteriorul, era mai mobilă, era „femeia de lume”, în timp ce bunica mea rămăsese femeia de casă, cea pentru care tot ce se afla dincolo de casă și curte era ostil. Oca mă ducea în parc și-n diverse plimbări prin oraș, care depășeau zona strictă despre care povestisem în articolul precedent. Depășeau zona Adesgo – Giurgiului – 11 Iunie. Cînd ieșeam din teritoriile familiare, aveam aceeași senzație ca atunci cînd navigam cu tramvaiul 12: de irealitate, de suprarealitate, de pășire într-o lume mai curînd mitică.
Oca mă ducea în zona bulevardului Carol și a Căii Moșilor (zonă în care, mai tîrziu, aveam să locuiesc și care avea să-mi devină atît de familiară), cam pe strada Sf. Ștefan și pe alte cîteva străzi care „izvorau” din ea. Îmi plăcea totul pe acolo, țin minte pomii uriași, casele vechi, blocurile interbelice. Aveam cu claritate senzația că pășeam pe o altă planetă. Senzație întreținută și de poveștile Ocăi, despre niște personaje pe care nu le cunoscusem vreodată și păreau imaginare, deși erau cît se poate de reale: Mircea și mama lui. Mama lui era „de familie bună”, chiar aristocrată, nici nu mai știu, și cît de bogată se putea pentru vremurile alea. Prin zona Sf. Ștefan mai era o casă a familiei respective, de care avea acum grijă Oca, nu mai știu detaliile. Dar știu că a fost prima mea legătură conștientă cu „lumea de dincolo”. Cu Occidentul. Cu lumea care nu făcea parte din blocul comunist. Cu lumea interzisă.
Ce înțelegeam cînd eram mică din poveștile Ocăi? Că Mircea și mama lui erau într-un loc din care nu se mai puteau întoarce. Sună de-a dreptul transcendental, dar de fapt locul respectiv era ori Frankfurt, ori Paris. Cred că Mircea trăia la Frankfurt și lucra la Paris. Dar lipsa de acces și, pe atunci, lipsa de cunoștințe despre locurile respective le făceau să pară așa. La care se adăuga, pe lîngă imaginile din filme sau din cărțile pentru copii pe care le citeam pe atunci, propaganda regimului privind Occidentul: îmi aduc și acum aminte și-mi vine să rîd (deși, de fapt, ar trebui să-mi vină să plîng): ni se spunea, nici nu mai știu unde, pe la școală, că, în Occident, dacă ți-era rău pe stradă și te prăbușeai, nimeni nu te ridica... Eram îndoctrinați cu imaginea unei lumi reci și crude, lipsite de altruism și empatie.
De parcă noi, pe vremea aia, știam ce sînt alea empatie și altruism. În minunata societate socialistă multilateral dezvoltată nu prea vedeam așa ceva. Ci dimpotrivă. Vedeam lașitatea oamenilor care, în caz de vreun conflict minor, cum ar fi unul în autobuz, erau aproape necondiționat de partea autorităților și nu a celui oprimat care îndrăznea să deschidă gura. Vedeam cum, în general, fiecare era pentru el și familia lui: pentru că nu se găseau destule și totul se obținea cu efort, oamenii își depuneau proviziile cu greu obținute doar în propriile vizuine. Pentru că statul era, pînă la urmă, dușman, cetățenii lui se ocupau doar de propriile bătături și nu de cele comune: acolo erau scoși cu forța la munci zise patriotice și detestau, în cea mai mare parte, lucrul ăsta, precum și orice idee de colectivitate și comunitate. De asta a fost atît de greu și după ʼ89 să căpătăm oarece spirit civic, să învățăm că spațiul public e tot al nostru și să facem ceva pentru alții.
Cert e că Oca mă ducea într-o lume care parcă, tot ca-n La țigănci, făcea legătura cu lumea de dincolo. O lume fantastică, minunată și controversată, the promised land unde nu credeam că vom avea acces vreodată. Analizînd toate astea retrospectiv, îmi dau seama măcar puțin cum au luat ființă miturile despre tărîmul celălalt.
La un moment dat, Zizi însăși, pînă atunci personaj real, a devenit unul fictiv. A dispărut. S-a dus după Mircea al ei, pe lumea cealaltă. O lume cît se poate de reală, însă: a emigrat în Austria, mai întîi, la Klagenfurt, unde avea o mătușă. Au ajutat-o și originile ei germane. Acolo se putea nu doar întîlni cu Mircea al ei, ci chiar căsători. Ceea ce s-a și întîmplat, după un timp. Dar despre asta și altele în articolul viitor.
