Cum nu mai sîntem singuri
Ne-am obișnuit să fim cu toții în legătură, tot timpul, să nu mai fim, practic, aproape niciodată cu adevărat singuri. Cînd mergem pe stradă, cînd sîntem singuri acasă, cînd călătorim, ba chiar și cînd dormim și visăm, e mereu cineva care știe de noi. Care, dacă nu-i pasă cu adevărat de noi, măcar e interesat de cîte una din trăsnăile vieții noastre de zi cu zi.
Dacă ți-ai schimbat coafura și pui asta pe Facebook sau pe Instagram, se va găsi, de cele mai multe ori, cineva din noianul de prieteni, măcar un speriat care să aprecieze (sau, după caz, să critice) și să facă un comentariu. Oricît de nesărat și de nelalocul lui ar fi (și este, în cele mai multe cazuri) comentariul, cineva tot te bagă-n seamă. Cineva de pe lumea asta, chiar dacă e vorba de o clipă, tot are o vagă (și, de multe ori, falsă) idee de existența ta. Dacă ai făcut o tartă formidabilă și o scoți din cuptor, nu trebuie decît să-i faci o poză și cel puțin încă un om de pe lumea asta va ști de ea: dacă nu îi va simți gustul, măcar și-l va putea imagina. Dacă pisica ta s-a așezat cu burta-n sus pe calorifer într-o poziție în care n-ai mai surprins-o pînă atunci și tu postezi fotografia cu ea, imediat alt iubitor ori posesor de pisică se va simți vizat și implicat. La fel dacă ești bolnav, ori chiar la spital: pune-ți piciorul în ghips pe Facebook și mesajele de compasiune vor curge gîrlă. Chiar și moartea își are locul în contextul ăsta: îți jelesc morții oameni de care nici nu-ți mai amintești.
De asemenea, cu telefonul mobil la tine poți să-i auzi ori să-i vezi cam în orice clipă pe toți cei pe care-i cunoști. Te simți singur între Universitate și Romană? O suni pe mama ta și-i împărtășești sentimentul ăsta. I l-ai împărtășit, eventual i-ai și trimis o poză roz-violacee cu apusul dintre cele două blocuri din față puțin spre dreapta – gata, blues-ul a trecut. Nu mai ai o mamă pe care s-o suni? Nu-i nimic. Găsești tu ceva, un înlocuitor. Ai o verișoară plecată-n Canada care la ora aia e liberă și conectată, căci, ce să facă, stă acasă cu copilul, spune-i ei, atunci. Important e să comunici, să-ți verși cuiva necazul. Nu mai ai nici o rudă? Trebuie să ai măcar vreun fost coleg de liceu care arde gazul pe computer lucrînd pentru PFA-ul lui de acasă. Sună-l pe el. Chiar dacă nu are cine știe ce chef de tine și, de fapt, nici nu te ascultă, totuși, poate că măcar se simte flatat că cineva din altă viață îi face confidențe și-ți împrumută urechea lui.
Nu ai nici pe așa cineva la dispoziție, nu-i nimic. Întotdeauna există grupurile. Pe Messenger, pe WhatsApp. Ceva mai lipsit de profunzime și mai mîncător de timp nu există. Dar, decît să te-nghită gaura neagră a depresiei, decît să te prăbușești în genunea ei, mai bine schimbi trei banalități și 40 de emoticoane pe grup. Măcar te prefaci că ai sentimentul apartenenței, nu? Acolo nimeni nu-i atît de stupid încît să spună cu adevărat ce gîndește, decît în cazuri cu adevărat excepționale, de viață și de moarte, iar existența se prefigurează ca un mers continuu la bere și schimbat glumițe.
N-ai nici măcar un grup? OK. Pe WhatsApp există tot soiul de persoane care țin să-ți împărtășească din înțelepciunea lor, forwardînd ce le trimit alții. În general, e vorba de cuvinte cu tîlc, desigur puține și cu multe poze, fie pe tema COVID-ului (asta în ultimul an), fie pe cea a credinței, virtuții, iubirii, morții și a conspirațiilor de toate felurile. Acolo poți găsi dintr-un click înțelepciunea milenară pe temele fundamentale ale omenirii. Și tot dintr-un click o poți împărtăși cui vor mușchii tăi, făcîndu-le și altora un pustiu de bine.
Dacă, prin absurdul absurdului, nu ai nici asemenea cunoștințe, rămîn întotdeauna relațiile „de afaceri”. Cel puțin o dată la două saptămîni te sună cîte cineva pentru o factură uitată sau pentru o updatare a serviciilor, a abonamentelor. Mereu cineva vrea să-ți ofere ceva mai bun, e foarte preocupat de confortul tău de consumator în această lume acerbă, face și diverse sondaje în legătură cu asta, cărora tu trebuie să le răspunzi, desigur, consumînd din timpul tău. Dar nu ești singur. Big Brother e cu ochii pe tine și pe nevoile tale.
Desigur, există și rețele de dating online, despre care știu destule povești, dar indirecte. Poți să-ți curmi singurătatea cu oameni cunoscuți acolo. Dintre care unii, culmea, ți se arată că sînt la o aruncătură de băț de tine. Cu unii poți chiar avea ceva în comun.
Altfel, rămîn metodele clasice: dacă nu mai suporți tristețea singurătății, îți comanzi ceva printr-una din firmele de curierat. Dacă nu poți fi în apropierea unei persoane, măcar îți va bucura simțurile vreun obiect, de cele mai multe ori rapid consumabil: o pizza, o șaorma, o șampanie, o ciocolată, un buchet de flori. Ba chiar o carte, o rochie, un mixer. Practic, orice. Orice-ți dorește inima, ceva care să fie colorat, să miște și să te scoată din tunel. Bașca venind cu un contact uman minim, la pachet: curierul, cu care mai schimbi cîteva politețuri și bacșișuri.
