Noul Testament american
Chiar pentru românul bine educat, cultura religioasă (în dimensiunea ei istorică și teologică) se reduce îndeobște la tensiunea dintre Ierusalim, Roma și Noua Romă, incluzînd, mai aproape de noi, avatarurile slave ale moștenirii bizantine. Nu cunoaștem – dacă nu sîntem anume specializați – istoria detaliată a Reformei protestante. Sau o cunoaștem local, prin influența ei asupra Patriarhiei ecumenice din perioada turcocrației (cazul Chiril Lucaris), asupra Transilvaniei habsburgice și asupra Ortodoxiei moldovene (Mărturisirea mitropolitului Petru Movilă, validată la Constantinopol și Iași, cuprindea o polemică anticalvină). Cum ultimele decenii au schimbat cursul și statutul nostru geopolitic, integrîndu-ne în Occidentul dominat de anglosferă, avem acum ocazia (și, desigur, obligația intelectuală) de a completa tabloul bibliografic al omului instruit printr-o cunoaștere aprofundată a dialecticii reformate, care a cucerit inițial Europa nordică și s-a extins în SUA, marcîndu-le neîntrerupt destinul.
Desigur că libertatea post-comunistă a stimulat elitele mediului evanghelic autohton în acest efort de recuperare, care a produs adesea texte incitante, în profil apologetic și misionar (contribuind, bunăoară, la popularizarea scrierilor unui C.S. Lewis). Pomenitelor eforturi, marcate confesional, li se adaugă acum – dintr-o perspectivă neutră și deci obiectivă – cartea dnei Geta Dumitriu, Puritani și puritane. Noi începuturi pe pămînt nord-american, publicată la editura orădeană Ratio et Revelatio (2020, 495 p.). Autoarea, distins profesor universitar de anglistică, a scris cronica desantului puritan din Lumea Nouă pentru a restitui ipso facto matricea spirituală a culturii americane. Volumul fixează într-un stil fluent vocabularul religios și contextul social din care s-a cristalizat ideea „destinului manifest” al viitoarei superputeri globale. Pe linia Augustin-Wycliff-Luther-Calvin, puritanismul exportat în Noua Anglie a conferit primei societăți coloniale un ethos „weberian”, o disciplină morală strictă, o concepție organică despre relația dintre credință, predestinare, har și succesul material, alături de conștiința mesianică a noii Alianțe dintre Dumnezeu și noul Său popor ales, menit să prospere pe un nou Pămînt al Făgăduinței.
Lectura cărții ne poartă, pagină cu pagină, nu doar la izvoarele insulare ale confesiunii anglicane, ci și în decorul cotidian al primilor coloniști, cu instituțiile, manifestele, cărțile de rugăciune, ritualurile și ierarhiile lor, specifice unei comunități „renăscute” și (trebuie să spunem) prea puțin „democratice”. Verificăm astfel atît fervoarea biblic-fundamentalistă a populației strămutate în Massachusetts, cît și începuturile unui program de autonomizare față de metropolă, pe fondul specific psihologiei sectare (în care începutul e perpetuu și centrifugal, prilejuind bătălia adesea vanitoasă, sau chiar oarbă, pentru un surplus de „puritate” doctrinară). Din acest tumult au rezultat mutația „parlamentară” a puterii clericale, vibrația catehetică a discursului (tot mai politic) despre binele comun și o concepție contractualistă, bazată pe medierea conflictelor. Mulți suprapun cazul australian (dezvoltat dintr-o colonie penitenciară) cu acela american. Nimic mai greșit! Protestanții englezi care au populat Coasta de Est (înființînd și primele universități de peste Ocean) erau conduși de burghezi educați la Cambridge, deopotrivă performanți în meșteșugurile lor și în afaceri, deci purtători potențiali ai proximei revoluții industriale, dar și ai unui anumit „suprematism” alb, derivat din conștiința „elecțiunii”, care tulbură pînă în zilele noastre societatea americană, explicînd războiul cultural la care asistăm. În definitiv, esența acestui conflict ține tocmai de monopolul puritan asupra visului american (o utopie creștină a bunăstării virtuoase) și de contestarea acestuia din unghiul celor altădată – sau deocamdată – excluși. Am putea chiar spune că forța de seducție a Americii în lumea contemporană depinde, printre altele, de salvarea noțiunii puritane a familiei extinse, ca templu al carității și incluziunii solidare.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
