Cum (mai) purtăm o conversație? (2)

Publicat în Dilema Veche nr. 884 din 18 - 24 martie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Dacă mă enervează ceva cu adevărat într-o conversație este atunci cînd celălalt nu ascultă. Taică-miu a căpătat acest prost obicei, mai ales de cînd a mai îmbătrînit – nu ascultă decît ceea ce-i convine. Încep să-i povestesc ceva ce consider că l-ar interesa, nu orice fel de tîmpenie, și-mi dau seama că e cu mintea în altă parte, mă uit la mama și ridic din umeri, chiar spun cu voce tare: „Degeaba... n-ascultă!”. Iar taică-miu devine brusc atent și zice: „Ba ascult, ascult, dar tu nu înțelegi că n-aud ce zici?”. Măcar el are o scuză a vîrstei, are 72 de ani, s-ar putea spune că aude „selectiv”. Însă celor din generația mea sau celor mai tineri nu le mai găsesc nici o scuză. A nu asculta într-o conversație mi se pare nu doar o dovadă de impolitețe, spune ceva și despre caracterul omului. Omul care nu ascultă e egocentric, se consideră superior celui cu care ar trebui să poarte un dialog, alături de el te simți insignifiant și inutil, așa că mai bine taci. Aveam un amic cîndva în studenție, băiat bun, de altfel, dar care, atunci cînd ne întîlneam la un pahar, vorbea încontinuu, poate și din cauza asta alesese Facultatea de Drept, îi plăcea să se audă vorbind. Orice. De la amintiri din copilărie care nu interesau pe nimeni la opiniile lui despre fotbal sau despre mașini, deși nu avea nici măcar permis de conducere. Omul era ca un televizor, vorbea de unul singur ore în șir. Însă eu chiar mă străduiam să-l ascult, să nu pierd șirul, să dau din cap în semn de aprobare, să punctez conversația cu replici specifice de tipul „Hm, așa deci!” sau „Mda, ai dreptate!”, pentru ca partenerul de „conversație” să nu se simtă prost. De fapt, era prieten de multă vreme cu iubitul meu și cred că el mă căra la întîlnirile lor doar ca să joc acest rol de ascultător. Astfel, iubitul meu își permitea să fie cu gîndurile în altă parte, să fie prezent și absent în același timp. „Nu înțeleg de ce vă mai întîlniți, dacă tot nu aveți ce comunica...”, am zis eu, la un moment dat. „Păi, el mă tot sună și nu pot să-l refuz la nesfîrșit.” Ca un fel de plată pentru faptul că-l lăsam să vorbească, studentul la Drept insista mereu să facă cinste. Cînd ne despărțeam, spunea de fiecare dată, ușor abțiguit: „A fost excelent cu voi... simt, așa, că m-am descărcat! Cînd ne mai vedem?”. Iubitul meu pleca acasă total relaxat, iar eu eram stoarsă ca o cîrpă.

Adevărul este că mereu am fost un bun ascultător, poate și din cauza asta mi-am ales profesia pe care o am. Și poate din cauza asta nici nu cred foarte mult în psihoterapeuți, simt mai degrabă nevoia să ascult decît să împărtășesc, eu joc fără să vreau rolul terapeutului. N-am fost dintotdeauna așa, cînd eram mică îmi plăcea să vorbesc fără șir și să mă dau în spectacol, dar cred că ascultarea într-o conversație poate fi educată și e de bun-simț să fie așa. De aceea îmi cade foarte prost cînd celălalt nu mă ascultă, mă întrerupe, nu mă lasă să-mi termin ideea sau se uită în altă parte, mi se pare o lipsă de respect, acel om nu-mi va fi niciodată prieten. Mai ales că am învățat cu timpul să adaptez orice subiect conversației în sine. De multe ori mă dedic atît de mult conversației, de dragul ei și al regulilor pe care le impune, încît nu mai văd decît persoana din fața mea, îmi place să-i surprind privirea, reacțiile, schimbările de dispoziție... Cu timpul, s-a dovedit o afacere păguboasă, mai ales cînd am călătorit alături de prieteni pentru că nu mai puteam fi atentă la ce se întîmpla în jur. Dacă mergeam la Paris, de pildă, nu mai era descoperirea Parisului, a orașului în sine, ci era o conversație cu Mihaela în metroul din Paris sau o discuție cu Mihai pe Champs-Élysées pe care o puteam purta la fel de bine și pe bulevardul Magheru. De ce mai eram la Paris? Așa am început să călătoresc de una singură, pentru că nu mai eram obligată să conversez sau să schimb impresii cu nimeni. Însă și o astfel de opțiune are la un moment dat un revers, la un moment dat poți să te simți prea singur, mai ales seara, cînd te oprești la o cîrciumă ca să bei un pahar de vin și brusc îți vine să dai din gură. Ceva, orice.

Așadar, mă enervează lipsa de ascultare, mă scot din minți conversațiile între mai mulți oameni care vorbesc unii peste alții și trebuie să ridici vocea ca să te faci auzit sau să renunți, însă și tăcerile mă descumpănesc. Să stai față în față cu un om și să te chinui să găsești un subiect comun de discuție – iar eu de fiecare dată fac asta, ca și cum ar fi „de datoria mea” să umplu cu vorbe distanța dintre noi doi – mi se pare iarăși obositor. De obicei, mi se întîmplă cu prieteni vechi care au cu totul alte profesii și interese, nu mai avem ce să ne spunem, ne leagă doar niște amintiri comune, parcă dintr-o altă viață. Și atunci, băgăm la greu amintirile alea în conversație: „Mai ții minte cînd…?”, pînă se epuizează și amintirile și ajungi să fii alături de un om de care încă ești legat afectiv, însă nu mai ai ce să-i spui. Am o singură prietenă din copilărie și adolescență pe care o simt exact la fel, chiar dacă nu vorbim cu anii, cînd mă sună simt de fiecare dată că o luăm de la capăt sau că avem un limbaj comun.

În ultima vreme am început să apreciez conversațiile călduțe legate de breaslă, de profesie, măcar sînt un schimb util de informații, însă tot ce e legat de profesie e de fapt legat de găști și de ierarhii. De cele mai multe ori, sînt conversații plăcute, politicoase, în care oamenii ascultă și dau sfaturi, dar cam atît, nu comunică efectiv, nu rezonează unul cu altul. Pe de altă parte, sînt oameni excepționali pe care îi cunosc și îi admir pentru ceea ce fac, însă într-o conversație mă plictisesc. Oameni dedicați unei profesii cu care nu am nici o treabă, care caută, se (re)descoperă, vor să împărtășescă, să se lase cunoscuți, dar de fiecare dată cînd îi întîlnești îți spun exact aceleași lucruri. Atunci, aș prefera ca în locul mesei de la o terasă unde bem niște beri sau împărțim o pizza și ar trebui să comunicăm pentru că de asta ne-am întîlnit, să fim doar niște foci, pe malul unei mări, una lîngă alta, relaxate și întinse la soare, să facem parte din aceeași colonie, fără să ne mai spunem nimic.

Rareori mi s-a întîmplat în ultima vreme să mă întorc acasă după o seară în oraș și să mă simt mai bogată, mai fericită în urma unei conversații, să simt că am cîștigat ceva. De cele mai multe ori, sînt conversații bifate, am aflat amîndoi cîte ceva unul despre celălalt, am aflat de fapt că sîntem oarecum bine, deși amîndoi aveam anxietăți, depresii cărora le facem față fiecare cum poate, nici o rețetă nu e valabilă pentru celălalt. Totuși, întîlnirile între oameni rămîn calde atîta timp cît sînt față în față, oamenii trebuie să-și poarte tovărășie unii altora, căci alfel n-ar fi decît niște foci abandonate pe un mal. Iar pandemia asta ne-a întors pe dos, imaginîndu-ne că ne-am putea satisface nevoia de comunicare adresîndu-ne unor imagini de pe un ecran. Mama mea tot insistă ca atunci cînd ne conversăm – ea locuiește la Breaza, eu la București – să ne și vedem, iar eu refuz constant. La început, îmi spunea că sînt retrogradă, toată lumea „se vede”, nu-i așa? Însă eu aș vrea și să simt omul, nu doar să-l văd, și asta nu se poate decît în imediata lui apropiere. Știu că „ne vedem” nu mai are chiar același sens ca acum 20 de ani, să zicem și că poate nici nu mai are aceeași importanță, însă în medicină, de pildă, nu poți pune un diagnostic corect decît dacă pipăi omul, îl palpezi, și poți doar să-ți dai cu presupusul de ce ar fi bolnav un om de pe Marte. Însă despre conversațiile online voi povesti data viitoare.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Vine gerul: Cât scad temperaturile și unde continuă să facă viscolul prăpăd. Când scăpăm de frigul cumplit
Vreme deosebit de rece, geroasă noaptea și dimineața, anunță meteorologii în următoarele zile în România. Ninsorile nu se opresc prea curând.
image
Lupul dacic, steagul de luptă dispărut din Dacia. Controversele celui mai enigmatic simbol al anticilor
Lupul dacic, cel mai enigmatic simbol atribuit dacilor, a fost ilustrat pe Columna lui Traian, însă rămășițe ale sale nu au fost descoperite pe teritoriul României.
image
Pe urmele fostei soții a lui Putin: ce s-a ales de proprietățile sale de lux din Europa FOTO
După destrămarea mariajului de 30 de ani cu președintele rus Vladimir Putin, Liudmila Oceretnaia și actualul său soț au acumulat proprietăți de lux în Europa care valorează milioane de dolari.

HIstoria.ro

image
Moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, un erou al Războiului de Independență
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său o fotografie inedită a eroului român Valter Mărăcineanu.
image
Armata lui Vlad Ţepeș: Arme și echipamente
Cu toată lipsa de piese originale din epocă, putem reface echipamentul și armamentul trupelor lui Vlad Ţepeș, bazându-ne pe puținele piese existente, pe sursele pictate și scrise și pe comparații cu zonele din jur.
image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.