Orașul ascuns

Publicat în Dilema Veche nr. 886 din 1 - 7 aprilie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Pentru că sînt un fan al serialului Familia Shtisel de pe Netflix, despre viața și micile drame ale unor evrei ultraortodocși din Ierusalim, într-o dimineață de duminică m-am trezit fredonînd prin casă cîntecul religios care e atît de frumos interpretat în film de către unul dintre personaje – „Ve’Afilu B’hastarah”. Melodia mi-a zumzăit în cap toată ziua, iar spre după-amiază am ieșit la o plimbare prin cartier care urma să se sfîrșească la o terasă, cu o bere binemeritată care nu avea, însă, cum să se prelungească după ora șase, abia intraseră în vigoare noile restricții. Am luat-o, ca de obicei, pe străduțele care duc spre centru și care îmi plac atît de mult, cu case vechi, blocuri de trei-patru etaje interbelice și curți în care pomii începeau timid să înmugurească. Aici, Bucureștiul are aerul unui tîrg de provincie tihnit, se simt anii mai buni, de bunăstare, pe care i-a trăit odinioară orașul. Tocmai traversam strada Popa Petre ca să ne continuăm plimbarea mai departe, pe Toamnei, cînd am crezut că mintea îmi joacă o festă auditivă: de undeva de foarte aproape, din spatele zidurilor vreunei case, se auzeau voci puternice de bărbați care cîntau Ve’Afilu B’'hastarah. Ne-am oprit ca să ascultăm, era ca și cum ficțiunea din serial se transformase brusc în realitate și nu, nu eram la Ierusalim, eram la București, într-o duminică în care – am aflat ulterior – evreii sărbătoreau Pesah-ul. Cîntecul se revărsa în stradă ca o explozie de bucurie în vremuri apăsătoare în care aproape nimeni nu mai sărbătorește nimic, iar cu toată atmosfera de primăvară timpurie din jur mi s-a părut un soi de revenire la viață. Tare mult mi-aș fi dorit să mă alătur acelor evrei necunoscuți care cîntau – mi i-am imaginat pe toți, mai multe familii adunate într-o sufragerie, în fața unei mese pline – și să sărbătoresc alături de ei, chiar dacă sărbătoarea nu-mi aparține, nu are nici o importanță, important e spiritul ei. Apoi, cîntecul s-a stins, în urma lui a rămas doar un ecou, însă am plecat mai departe cu senzația că am asistat la un mic miracol citadin.

Întotdeauna am fost convinsă că un oraș mare precum Bucureștiul are mai multe învelișuri, mai multre straturi, vizibile și invizibile, unele nebănuite. Mai întîi e învelișul exterior, înșelător, cel pe care îl percepem cu toții în fiecare zi și pe care îl detestăm – praf, mizerie, trafic, fojgăiala de oameni de tot felul. Dincolo de el sînt straturile „de interior”, de dincolo de porți și de ziduri, alcătuite din viețile și destinele oamenilor care se tot întretaie. Sînt straturile comunităților pe care nu le cunoaștem, începînd de la cele etnice sau religioase și sfîrșind cu breslele, cu asociațiile de proprietari. Și cartierele, inclusiv cele noi, rezidențiale, în care nu oricine are acces, căci sînt păzite și închise cu bariere, își au straturile lor, sînt niște mici orașe în sine. Noaptea, orașul își mai leapădă din învelișurile de peste zi, însă capătă unele noi – este timpul bețivilor, petrecăreților, al insomniacilor, al celor care lucrează în tura de noapte și care merg la culcare în zori. Ca să fiu mai concretă, de pildă lumea lucrătorilor la salubritate mi se pare un înveliș aparte nu doar din punct de vedere olfactiv, miroase într-un anume fel, dar și ca ritm, ca dinamică – circuitul mașinilor care colectează gunoiul de pe străzile orașului, huruitul specific, bărbații agățați de mașină care urcă și coboară din mers, masculinitatea lor aproape primitivă, tomberoanele trase și împinse pe asfalt ca într-un dans, în urma lor rămîn femeile care mătură trotuarele, hîrșîitul măturilor din nou pe asfalt care sună cu totul altfel decît măturile domestice, din locuințele noastre, în plus mai există un strat adiacent al celor care trăiesc din și printre gunoaie, căutătorii de pet-uri, de cartoane, cei care strigă prin mahala cu o voce atît de muzicală „Fier vechi cumpăăr!”, un alt ministrat pe cale de dispariție.

În momentul în care lucram la un documentar despre comunitatea chinezească din București, care este una extrem de discretă, deși are peste 10.000 de membri, am devenit conștientă pentru prima dată de orașul ascuns. Atunci am nimerit pe la diferite cine festive sau „de afaceri” în niște restaurante, de fapt mai multe niște bombe unde atmosfera era exact ca în China de acasă, despre care ceilalți locuitori ai orașului habar nu aveau, pentru că nu exista nici măcar o firmă la intrare, nimic vizibil în stratul exterior. Unul dintre aceste localuri era pe un drum secundar care ducea la „Dragonul Roșu”, avea o sală specială pentru karaoke care m-a lăsat mască. Aici se adunau, seara, cîte 20-30 de chinezi între două vîrste care cîntau pe rînd, în mod disciplinat (se știe că asiaticii sînt înnebuniți după karaoke), niște cîntece total necunoscute pentru mine, un fel de muzică ușoară de prin anii ’80 interpretată de niște dive de-ale lor gen Angela sau Mirabela, pe niște plasme uriașe de pe pereți curgeau versurile – semne din alfabetul chinezesc care mie nu-mi spuneau nimic –, pe fundal erau un soi de videoclipuri kitsch cu pagode, păduri luxuriante și cascade. Între două cîntece se mînca și se socializa, un chinez mi-a mărturisit, într-o limbă română extrem de aproximativă, că mîncarea din localul acela era exact ca în sudul Chinei (tot felul de creveți și alte fructe de mare ciudate înotau în sosurile lor dulci-acrișoare), însă era necăjit că aici, la București, nu prea găsește „delicatesa” supremă, carnea de cîine, care lui îi place atît de mult. Odată am participat și la o nuntă, într-un alt restaurant din ăsta semiclandestin, a treia casă pe stînga de sub un pod, iar aici, pentru că mireasa era româncă, au fost invitate și cîteva rude din partea ei care mîncau conștiincioase tot ce li se punea în față, ca la orice nuntă românească la care e obligatoriu să te îmbuibi, însă nu știau ce mănîncă și își tot dădeau cu presupusul. Două mătușici s-au ciondănit vreo jumătate de oră pe tema unui pește întreg învelit în zahăr caramel, nu știau dacă e fel principal sau desert.

De cînd cu acel documentar, am devenit mult mai atentă la ce se ascunde dincolo de învelișul exterior al orașului și, de fiecare dată cînd mă plimb pe străzile pe care le pomeneam la începutul textului, îmi place să surprind frînturi de imagini din interioarele caselor pe lîngă care trec (la bloc e puțin probabil să-ți poți arunca o privire în apartamentele altora), din încăperi aflate la parter sau la demisol, mă bucur cînd storurile sînt ridicate sau cînd draperiile care ar trebui să confere intimitate sînt date la o parte. În general, văd multe obiecte și mai puțin oameni, dar și acestea spun cîte ceva despre straturile suprapuse ale orașului: o pendulă încremenită a stat la ora opt – oare ce s-a întîmplat la ora opt de n-a mai întors-o nimeni? –, o masă pusă, tăcîmurile și paharele sînt la locurile lor, imaculate, se așteaptă musafiri probabil, o cameră plină de jucării, o mică sală de forță improvizată, cineva vrea să-și antreneze mușchii, să arate bine. Cînd am noroc, mai văd și cîte un bărbat în șort și în maiou, lungit pe o canapea, uitîndu-se la televizor, sau mai văd și cîte o pisică, lor chiar le place să facă parte din învelișul vizibil, să cerșească atenție.

Ajungem la terasa care e plină ochi, e prima duminică cu adevărat caldă și oamenii au ieșit chiar dacă doar pentru cele cîteva ore care ne sînt permise. Aici simți orașul exterior din plin, cum respiră, cum trăiește, orașul nostru comun, însă se apropie ora șase și va trebui să părăsim locul, să ne îndreptăm cu toții spre „interioarele” noastre. Vacarmul vocilor a amuțit, străzile se golesc, orașul pare să moară puțin cîte puțin. Totuși, viața continuă dincolo de această imagine înghețată parcă pe un ecran, un stop-cadru, un mare oraș e ca un monstru marin, nu poți să-l adormi atît de ușor, continuă să înoate leneș în apele întunecate din adîncuri.

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.

Adevarul.ro

image
Avertizări de caniculă şi vijelii pentru toată ţara. Unde se vor înregistra fenomene extreme: harta regiunilor afectate
Avertizări de Cod Portocaliu şi Cod Galben de ploi torenţiale, vijelii şi grindină au fost emise marţi, 5 iulie, pentru mai multe judeţe din ţară.
image
Atacul rechinilor. Ce spun biologii marini despre cazul turistei românce ucise în Marea Roşie a Egiptului
Periodic, rechinii atacă turiştii în Marea Roşie. Ultima victimă este o româncă de 40 de ani din Suceava. Aceasta nu a avut nicio şansă în faţa Marelui Alb care la doar 600 de metri distanţă mai ucisese o turistă din Austria.
image
Cum se vor impozita imobilele şi care este baza de calcul pentru contribuţiile la pensii şi sănătate
Modificările Codului Fiscal prevăd, printre altele, şi modificări ale modului de calcul pentru plata imobilelor, dar şi a bazei de calcul pentru contribuţiile la sănătate şi pensii.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.