Atunci cînd „eu” devine „noi”, în viața de cuplu

Nu mă dau în vînt după ieșirile în cuplu, de obicei sînt previzibile și plicticoase, uneori e suficientă o singură persoană single, a cincea roată la căruță, ca treaba să se mai anime într-un sens bun sau, dimpotrivă, să se strice toată mecanica și armonia grupului – ăla singur are probleme, se îmbată criță, își plînge de milă sau cerșește atenție, vorbește prea mult sau tace stînjenit, flirtează cu vreo gagică cuplată, partenerul tipei devine gelos etc. Totuși, îmi place să observ cuplurile, iar în ultima vreme – din cauza vîrstei, asta e! – am de-a face doar cu cupluri „vechi”, oameni care sînt de 15-20 de ani împreună, de multe ori încerc să ghicesc ce-i mai ține pe oamenii ăia doi laolaltă. Apoi încerc să ne privesc pe toți cumva din afară, cum stăm la cîte o masă și bem vin sau cum ne plimbăm agale pe un drum ce pare să nu aibă vreun capăt, o plimbare inofensivă de duminică. Mă uit la noi prin ochii unui extraterestru de pe o planetă îndepărtată unde nu s-a inventat încă diviziunea celulară și începe să mi se pară absurd și curios cum de pămîntenii ăștia umblă o viață întreagă în perechi, doi cîte doi. Absurd mi se pare și cînd mai dau pe Facebook de cîte un profil dublu – Raluca și Mihai Gheorghiță – sau cînd întîlnesc pe cineva care are la profil o fotografie de cuplu, un el și o ea, eventual de la nuntă, momentul care a marcat, desigur, existența lor de cuplu. Păi, ce facem aici? Cu cine stăm de vorbă? Cu o entitate bicefală? Adevărul este că vine o vreme, în viața oricărui cuplu, uneori foarte devreme, alteori după mulți ani petrecuți împreună, cînd „eu” devine „noi”, cînd individualitățile se diluează într-o ciorbă comună, călduță, a rutinei, a obișnuinței. Aș zice că nu-i nimic rău în asta, e firesc să fie așa, diferă doar modul în care acest „noi” apare în ecuație. Sînt cupluri care își afișează cu afecțiune acest „noi” și nu vor să demonstreze nimănui că nu ar fi inseparabili, cupluri lipite cu superglue, merg împreună la supermarket, la terasă, la bere, în vizită la vreo mătușă, a ei sau a lui, în vacanță, la spital, cînd unul are vreo problemă sau își face pur și simplu analizele. De altfel, și mica societate din jurul lor începe să-i ia ca atare, nu te mai întîlnești doar cu Raluca sau doar cu Mihai, te întîlnești cu Raluca și Mihai, uneori cu Mihai și Raluca. Au atîtea amintiri comune încît ele încep să se suprapună, pînă la identificare, cu vagi nuanțe personale (el a mîncat un croissant la micul dejun, ea a băut doar un suc de portocale), începe unul să-ți povestească cum a fost în city break la Roma, celălalt îi ia vorba din gură ca să-l completeze și sfîrșesc prin a se uita derutați unul la altul – Păi, ce facem, zic eu sau zici tu? Pe la sfîrșitul studenției, frecventam un astfel de cuplu, făceau totul, absolut totul împreună, de la baie în cadă la picturi pe pereții căminului, le plăcea aceeași muzică, se uitau la aceleași filme, beau vodcă cot la cot, iar a doua zi se trezeau la fel de mahmuri, cînd el pleca de două ori pe an la părinții lui, undeva în nordul țării, cu ea nu se mai putea înțelege nimeni, era ca un copil distrus, părăsit, jumătate de om. La vîrsta aia, ardeau niște etape și se sufocau unul pe celălalt, ca două plante care creșteau înlănțuite într-un ghiveci prea strîmt. Inevitabil, la un moment dat, s-au despărțit și le-a luat mult fiecăruia în parte să-și revină și să înceapă o altă viață. E straniu cum acel „noi” rămîne înșurubat în creier mulți ani și cum te raportezi la „noi” în continuare chiar dacă „noi” nu mai există, e durerea-fantomă a piciorului amputat.

Sînt însă și cupluri aparent total independente care își ascund acel „noi”, îl păstrează în intimitate, habar n-ai cine e soțul Ralucăi care iese la mall cu fetele sau cu cine e însurat Mihai cu care te uiți în fiecare duminică, la TV, la meciurile din Liga întîi. Sînt partenerii din umbră, însă asta nu înseamnă că „noi” nu există. Am observat că, în astfel de cupluri, atunci cînd ies în lume împreună și încearcă să păstreze o distanță socială unul față de celălalt, unul e organizatorul și celălalt e executantul. Odată am fost cu un cuplu căsătorit într-o mini-vacanță la 2 Mai – ea a organizat totul pentru noi patru, a făcut rezervare la camere, a stabilit locurile unde vom mînca, s-a ocupat de rezervele de bere și vin, s-a trezit în fiecare dimineață mai devreme ca să ne pregătească tuturor micul dejun. „Program” nu-și permitea să ne facă tuturor, doar soțului ei – „Acum ar fi bine să intri în apă!”, „Acum ar fi mișto să ne plimbăm pe faleză!”, „Acum n-ar fi bine să fumezi... mi-ai promis că te lași!” și seara – „Acum noi ne retragem!”. Noi – celălalt cuplu – ne uitam unul la altul și ne întrebam cum de rezistă ăsta, un tip foarte simpatic, de altfel. După două zile, ne-am dat seama că de fapt îi face plăcere, fără „programul” strict al nevestii-sii s-ar fi simțit complet debusolat.

Nu sîntem un cuplu cu copii, însă periodic ne întîlnim cu cupluri cu copii, s-a întîmplat de multe ori să mi-i paseze mie pentru că au observat că îmi plac copiii și am, implicit, o mai mare răbdare cu ei. Așadar, am împletit codițe, am spus povești și bancuri, am dat cu sclipici pe pleoape și am organizat sesiuni video pentru TikTok, am fost cu fetițe mici la toaletă ca să facă pipi, pentru că mama fuma liniștită o țigară, și chiar am înțeles, acasă nu are parte de asta. Am întîlnit și cupluri în care, odată cu apariția copiilor, cei doi parteneri se transformau în „mami” și „tati”, chiar așa se adresau unul altuia, orice urmă de intimitate dintre ei dispăruse, de parcă actul nașterii ar fi fost suficient ca să-i legitimeze ca pereche, în aceste cazuri copiii nu mi s-au părut altceva decît o excrescență ciudată a cuplului. Însă oricît ai afișa sau ai ascunde acel „noi”, intimitatea, scînteia, oricum dispare cu timpul, n-ai ce face. „Noi” distruge treptat relația sau o transformă, în cele mai fericite cazuri, într-una de camaraderie. Frate și soră, colegi de apartament, tovarăși de viață, tot aia e! Cea mai frumoasă formă de camaraderie e cea acceptată, atunci cînd cuplurile „vechi”, după ani sau zeci de ani de stat împreună, tot au ceva să-și comunice la un mod viu și inteligent, în afară de „Ce mîncăm azi?” sau „Afară plouă!”. Și uneori reușesc să se ia la mișto unul pe celălalt fără ca nici unul dintre ei să se supere prea tare. Dar sînt frumoase și cuplurile care știu să împartă tăceri. Am văzut, prin vacanțe, cupluri occidentale în vîrstă, șifonate și șontorogite, care abia dacă se mișcau unul după altul, legați cu ață, între „obiectivele turistice”, apoi sucombau la cîte o terasă, el își lua o bere, ea un pahar de vin, se uitau la lumea care trecea sau la cîte un apus de soare și nu-și spuneau nimic. El sorbea o gură de bere, ea sorbea o gură de vin, întorceau capetele după oamenii din jur în același ritm, își terminau băuturile în același timp, sincronizîndu-se perfect, apoi mai rămîneau acolo, pe scaune, vreo jumătate de oră, ca un grup statuar. Însă o astfel de liniște a cuplului, plină de demnitate, înainte de despărțirea finală, doar o viață așezată și niște bani puși deoparte pot să ofere. Am muncit, am făcut o casă împreună, am crescut copii, am împărțit totul, acum sîntem doi oameni bătrîni și împliniți care se uită la un apus de soare pe o plajă din Croația. Cele mai multe dintre cuplurile de bătrîni din România sînt sărace și pline de amărăciune. Și pentru că o viață neîmplinită împreună i-a uzat, își umplu timpul cu mici conflicte domestice, acel „noi” devine atunci o năpastă. Am avut niște vecini, un cuplu trecut de 80 de ani, în blocul de garsoniere în care am locuit – el țipa la ea în fiecare zi (era și surd, e adevărat), ea plîngea. A doua zi o luau de la capăt... Mă întrebam dacă acel „noi” atît de deteriorat, de trist, de inutil e de preferat singurătății, însă eram foarte tînără.