O nouă temă străveche
Cultul relicvelor – rămășițe pămîntești ale sfinților – e practicat în iudaism (Arca Alianței) creștinism, islam și budism, nefiind străin (prin analogie) tuturor experiențelor religioase consemnate istoric. De vreme ce faptul religios se definește în tensiunea dintre sacru și profan, orice corp sanctificat primește o putere iradiantă, pe care pietatea populară – sau chiar cea organizată doctrinar, de la nivelul unei ierarhii spirituale – o asociază cu tămăduirea prin transfer energetic. Și nici atitudinea față de relicve (moaște, cum le spunem noi în Ortodoxie, cu un termen slav) nu comportă cine știe ce noutate. Venerarea relicvelor corespunde unei nevoi comunitare de siguranță și identitate. Revenite în actualitatea publică, prin amploarea pelerinajelor în România post-comunistă, moaștele sfinților sînt percepute ambivalent: din afara Bisericii, ele apar ca superstiție și sursă de cupiditate clericală. Din interiorul corpului eclezial, ele sînt privite fie cu un anumit scepticism intelectual (în așteptarea unor forme mai evoluate de spiritualitate), fie cu totală credință în calitățile lor taumaturgice. Locuitorii Constantinopolului au fost mereu convinși că cetatea lor nu poate fi cucerită, pentru că se află sub protecția directă a Maicii Domnului, al cărei brîu se conserva într-un locaș din Piața de Aramă (Chalkoprateia). Palladium-ul „căzut din cer”, sustras de Ulysse și depus în templul roman al Vestei, acoperea o similară funcție apotropaică.
De Crăciunul 2020, a circulat pe Facebook o frază atribuită lui Maxim Mărturisitorul, care susținea că Întruparea lui Hristos rămîne singurul lucru nou sub soare. În rest, după cum vedem, ne lovim mereu de variațiuni pe marginea unor teme recurente. Notez asta și cu intenția de a mai pondera entuziasmul mediilor unde respingerea cultului moaștelor e trăită cu aere de mare noutate progresistă. Realitatea e că omul continuă să recurgă la intercesori mistici, așa cum venerează obiecte încărcate cu un soi de „mana”: talismane, fetișuri, totemuri etc. A făcut-o mereu, pretutindeni. O face și azi, cînd arborează mătănii, brățări terapeutice, geme, tatuaje protectoare și tot restul de semne tangibile ale unei binecuvîntări supranaturale. Se schimbă suportul material, discursul motivațional și contextul socio-cultural, dar nu și nevoia lui de a transcende cotidianul prin contactul cu anumite obiecte „de frontieră”.
Omul postmodern moștenește critica moaștelor de la iluminiștii raționaliști, de tipul lui Voltaire, dar și de la predecesorii lor reformați. Jean Calvin a combătut nu doar papistașii, nicodemiții, anabaptiștii și libertinii contemporani, ci și cultul moaștelor. În micul său tratat intitulat Avertisment foarte util cu privire la marele folos ce-ar reveni creștinătății dacă s-ar face inventarul tuturor corpurilor sfinte și al relicvelor aflate în Italia, Franța, Germania, Spania și alte regate sau țări, teologul stabilit la Geneva deplora faptul că „în loc să-L caute pe Iisus Hristos în Cuvîntul său, în sacramentele și harurile sale spirituale (...) și în loc să mediteze la viața (sfinților) lumea adoră ca pe o comoară oasele, cămășile, centurile, bonetele și alte bulendre de acest soi rămase de la ei”. La ideea de inventar ajunge Calvin pentru că mii de biserici occidentale se lăudau cu un număr vădit imposibil de rămășite ale acelorași sfinți (cu concluzia că Ioan Botezătorul va fi avut, bunăoară, cinci-șase capete și tot așa). Avea dreptate să veștejească excesele idolatre, fraudele pioase și legendele apocrife: în fond, asta făcuseră și iconoclaștii bizantini, cu veacuri înainte, atunci cînd contestaseră derapaje similare în lumea creștinismului de limbă greacă. Nu avea dreptate în fond: prin Întrupare sub chipul Omului, Dumnezeu transfigurează materia, care devine mediu translucid, duhovnicesc, arvună a învierii obștești și sediu al răscumpărării eshatologice: un germene fizic al eternității introduse în timp. Totul ține, o dată mai mult, de măsură, decență, simțul nealterat al misterului și voința de a nu confunda vehiculul cu destinația drumului.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
