Liceu și ritual
În timpul liceului, mersul la cofetărie devenise un ritual de grup. Era o primă formă de existență să-i zicem tribală, un fel de atitudine hippie întîrziată. Cînd se terminau orele, la Școala Centrală, unde am învățat dintr-a zecea, era de la sine înțeles că vom merge la cofetăria Casata.
Pentru asta, trebuia să avem un grup, cît de mic (grupul putea fi format și din trei persoane), care să preia inițiativa și să pună întrebarea esențială: „Mergeți la cofetărie?“. Nu era vorba aici numai de cine merge cu cine, de prietenii și de flirturi. Era un fel de primă formă de existență cît de cît independentă în afara familiei, o formă de conviețuire colectivă parțială. Mersul la cofetărie nu era, evident, decît o parte a ei: întreaga zi la școală, cele șase ore pe care le aveam zilnic prefigurau deja acest ciudat pattern. Recunosc, cu rușine și nu prea, că, deși cei mai mulți dintre noi eram elevi buni (căci făceam parte dintre puținii privilegiați ai celor două clase de filologie din liceu, care erau, pe lîngă cele de la „Iulia Hasdeu“, cam singurle, din cîte știu, cu profilul ăsta din București), chiuleam mult de la ore. N-o spun cu rușine pentru că știu că sistemul de învățămînt era, în mare parte, de vină. Ca să intrăm la facultate, unde erau foarte puține locuri, noi fiind decreței și facultățile umaniste fiind în general marginalizate, trebuia să trecem un examen greu. Ca să-l luăm, trebuia să facem meditații. Cu niște profesori care știau exact ce se cere, în general dinăuntrul sistemului.
Așa că, de trei ori pe săptămînă, eu, una, cel puțin, eram la meditații. Partea bună a acestei forme de învățămînt paralel era că, de multe ori, profesorii de acolo erau mai interesanți decît cei de la liceu. Și ce predau acolo și mai ales cum o făceau avea mai mare impact asupra noastră, a adolescenților cu creiere avide de informație ca niște bureți. Eu cred că cel mai mult am învățat din meditațiile astea decît din toate orele de la liceu. Contactul mult mai direct cu profesorul, pe care, practic, exagerînd, îl aveai la dispoziția ta, îl puteai întreba orice, era complet altceva decît o oră cu 30 de copii în clasă. Dacă aveai și șansa unor profesori speciali, cum am avut eu, te puteai considera un om norocos, care mai poate înțelege cîte ceva despre lume și viață. Pentru asta le sînt recunoscătoare veșnic Miei Morogan, Monicăi și lui Sorin Bottez și lui Mihai Marta.
Lăsînd partea frumoasă și poetică, pentru meditații aveai teme serioase. Îți trebuia tot timpul din lume să ți le faci. De la ele te bruiau însă celelalte activități obligatorii de la școală: trebuia, totuși, să treci clasa și acolo. Foarte puține dintre orele de la școală erau interesante. Unele erau de-a dreptul hilare, și altele palpitante: te întrebai ce aiureală va mai spune profesorul, dacă te va scoate la tablă și dacă te vei descurca acolo. Era complicat cu orele de matematică și fizică, erai mereu în dilemă dacă vei rămîne corijent. Mulți dintre noi am rămas, pe un trimestru, și am luat apoi o medie mai mare pe următorul. Odată am luat chiar 10 la fizică, deși veneam de pe altă planetă: pur și simplu, am știut să fac o problemă. Profesorii spuneau într-adevăr vrute și nevrute, vorbe-n vînt care azi ar intra în categoria de bullying, cu siguranță. La ora de economie politică, căci exista și așa ceva, era teroare absolută: trebuia să ai o ținută perfectă, să fii spălat pe creier și să nu spui nimic împotriva regimului, nici vreo aluzie prăpădită – un coleg a avut probleme din cauza asta.
În condițiile astea, se chiulea mult, cum spuneam. De altfel, clasa a XII-a am făcut-o, practic, în curtea liceului. Băieții jucau fotbal, cam toți băieții din liceul nostru cam de fete abia făceau două echipe, iar noi – badminton. Jucam badminton și cîntam din Beatles. Eram (sau mai curînd ne doream să fim) niște hippie timizi, stîngaci și întîrziați. Idealiști cît cuprinde, adînciți în muzică și literatură, aproape inconștienți în privința epocii în care trăiam. În bula noastră punctuală, în acel moment la vieții, eram destul de fericiți. Deși era frig în case, deși începuseră problemele cu mîncarea, deși îi vedeam pe băieții în costume cenușii printre noi, deși nu aveam voie să vorbim orice și nu puteam pleca niciunde. Era cam ultimul moment al acestei existențe de cocon: părinții noștri încă duceau pe umeri urîțenia timpurilor și lupta, devenită acerbă, pentru supraviețuire.
Cum spuneam, finalul unei asemenea zile de școală, deloc de lepădat, aș putea spune, era mersul la cofetărie. Era simpatic și cum se proceda cu banii: nimeni nu avea destui și toți aveau cîte ceva. Banii se puneau la comun, luam unii de la alții, cîte 10 lei, cîte 5 lei, ba chiar 2 lei (așa erau banii pe atunci) și ne adunam o sumă cît să putem sta la o șuetă în fața unor profiteroale și a unor cataife. Aveam o prietenă cu care mergeam aproape zilnic și care era, practic, partenera mea de imaginat lumi: în fața prăjiturii, țeseam scenarii, ni le povesteam cu lux de amănunte.
