Societate

Acum cîtăva vreme, am văzut la OTV o scenă halucinantă. La Dan Diaconescu era invitată Daniela Györfi, iar pe ecran era scris „Senzaţional! Daniela Györfi va afla în direct dacă e însărcinată!“. În faţa invitatei, care discuta relaxat cu moderatorul, era pus un pahar gol. Cînd a fost anunţat marele moment, Györfi s-a ridicat de pe scaun, a luat şi paharul cu ea şi s-a retras în culise.

La începutul lunii septembrie, Monika Bartyzel de la Cinematical răspundea dilemei unui critic de film de la Denver Post: sînt eroinele din filmele de acţiune un exemplu pozitiv sau transmit ele un mesaj periculos? Oare nu cumva toate aceste eroine care dau dovadă de o forţă fizică egală cu cea a bărbaţilor le vor crea femeilor impresia că deţin puteri pe care de fapt nu le pot avea?

Există oraşe pentru care apropierea apei e vitală. Şi nu pentru că, în prezent, ar mai depinde neapărat de Apă, cum este şi cazul Brăilei, unde portul în care se mai pot vedea rămăşiţe ale depozitelor construite după planurile lui Saligny, la sfîrşit de secol XIX, pare în părăsire, iar vechea pescărie din faţa lui, ce fusese mutată „pe o latură“, pe la 1830, din cauza mirosului, a dispărut de mult, şantierul naval a fost salvat printr-un noroc de sud-coreeni, iar pe Dunăre arareori mai trece cît

Pe la 1910, Craiova era supranumită „oraşul băncilor“: fiind capitala unei regiuni cu mari latifundiari, exportatori de cereale sau proprietari de mori (precum legendarii Jean Kintescu, Bărbulescu-Drugă ş.a.), găseai aici cîte o filială de bancă la fiecare colţ de stradă mai mare. Politiceşte, oraşul era dominat de takişti (conservatorii lui Take Ionescu). Orice domnişoară/domnişor cu oarecare educaţie ştia ce-i aceea cambie şi ce-i acela scont.ont.

Copilăria a intrat în sfera cercetării de foarte puţin timp; nici măcar nu mai este nevoie să spun că acest lucru se datorează istoricului francez Philippe Ariès. Subiectul pare a fi unul dificil de abordat, din lipsă de surse care se concentrează în jurul adultului şi, mai puţin sau aproape deloc, asupra copilului.

Nu apar niciodată în prime time la televizor. Numele lor nu sînt tipărite pe prima pagină a ziarelor. Foarte puţini ştiu cine sînt şi ce fac asistenţii sociali, pedagogii, asistenţii maternali, cei care îşi dedică viaţa – la propriu – creşterii copiilor abandonaţi de părinţii naturali. Au venituri infime. Dar muncesc, în organizaţii sau direcţii pentru protecţia copiilor, cît pentru un salariu de manager de multinaţională.

Am citit, recent, romanul Cel pe care ţi-l doreşti (...e mai aproape decît crezi) de Jill Mansell (traducere de Liliana Andronache, Leda, 2009). Din titlu îţi poţi da seama că e vorba de un roman-reţetă: unul care îţi dă sfaturi despre cum să reuşeşti în viaţă şi în dragoste, dar nu de-a dreptul, ci aplicate la o situaţie sau alta.

Tribul bercenoro e mult mai sărac decît cel piperiot. Splendoarea palatelor piperiote te face să te gîndeşti mai abitir la nevoile în care se zbat bercenoro. Ambele triburi au o viaţă şi relaţii sociale extrem de complexe. Pelegrin etern, uimit am fost şi mai cu seamă atins de generozitatea fără de margini, dar şi de lumea închisă pe care cu mare preţuire şi-o protejau bercenoro. În blocurile în care locuiesc au un conducător: se numeşte administrator.

Anul trecut, Polirom publica Omagiu Cataloniei a lui George Orwell – amintirile scriitorului din războiul civil din Spania. O carte pasionantă. Un Orwell ameţitor, care trece de la euforie la furie, trecînd prin eroism şi plictiseală. Recent, tot Polirom publică Jurnale. Un cu totul alt Orwell. În Omagiu ajunsese la Barcelona atunci cînd oraşul trecea printr-o revoluţie de jos în sus, anarhistă, comunistă, troţkistă, nici nu contează numele.

De vreo lună jumătate trăiesc cu doi dovleci pe balcon. Mi-i dăduse taică-meu de la ţară: ia-i, fă-i băiatului plăcintă şi chip cioplit de haloin. Şi i-am tot ţinut, m-am tot lovit de ei. Zilele trecute hop şi haloinul. Tai capacele de dovleac şi mă trezesc cu ziduri goale, fără miez.

Coaceţi două blaturi mari din aluat fraged, întins cît mai subţire. După ce s-au copt, cît sînt încă fierbinţi, decupaţi dintr-unul din ele două dreptunghiuri egale, de 24 de cm lungime şi 16 cm lăţime, menite să imite coperţile cărţii. Mai tăiaţi o bucată de aceeaşi lungime, dar de 5 cm lăţime, pentru cotorul cărţii. Din celălalt blat, decupaţi trei fîşii de 4 cm lăţime, două dintre ele avînd 15 cm lungime, a treia – 23 de cm.

Despre spaţiul de dincolo de Dunăre îmi făcusem o idee doar din cărţi. Inevitabil, proiecţiile mele aveau o doză substanţială de imaginar, o viermuială de clişee luate de-a gata: Balcanii, loc al conflictelor şi al hibridizărilor paradoxale. În această vară, înarmat doar cu un ghid Lonely Planet şi fără un proiect de călătorie bine stabilit, mă hotărăsc să urc în trenul de Sofia, cu gîndul de a ajunge în Macedonia şi Albania, au pétit bonheur.

Nu s-au certat niciodată în vreun talk-show TV. Conflictele n-au ajuns în tribunale. S-au rezolvat amiabil. Nu există o prietenie ostentativă, dar nici o ură de moarte. Moartea n-are ce căuta în această relaţie. Pentru că, este evident, dacă presa ar muri într-o noapte (este un scenariu SF), lumea publicităţii n-ar mai avea suportul material (televiziune, presă scrisă, radio, Internet) pentru ca reclamele sale să atingă publicul vizat.

Duminica trecută, toate emisiunile de ştiri au ţinut să ne informeze că „românii ştiu să se distreze de helăuin“. Mă-nnebunesc după generalizările astea şi mai ales după formula „românii ştiu să se distreze“, pentru că nu pot să nu mă gîndesc la ştiinţa în acest domeniu a celor peste 20 de milioane de conaţionali ai mei, cu mic, cu mare. Mi le închipui, desigur, inclusiv pe mămăile îmbrobodite de la ţară cum ţopăie ca apucatele, toate, pe muzicile lui Ucigă-l toaca! şi cum se unduiesc languros p

Am citit cartea de reportaje a lui F. Brunea-Fox… cred că acum 15 ani. Mi-a rămas în minte reportajul de la Lărgeanca – „Cinci zile printre leproşi“. Nici nu ştiam la vremea aceea că, încă, mai există în România o leprozerie. Cînd am aflat de ea (cea de la Tichileşti), mi-am dorit să ajung acolo, să scriu un reportaj. Nu ştiu dacă dorinţa avea de-a face cu ceea ce caută fiecare reporter (să ajungă în locuri spectaculoase în felul lor) sau cu reportajul lui Brunea.

La Porţile Orientului, cum ne place să spunem, românii s-au lăsat „cuceriţi“ de limbă şi limbaj adoptînd şi prelucrînd vorbe şi instituţii după nevoi sau doar după modă. Obţinerea unui beneficiu, de orice natura ar fi fost el, se leagă de coruperea persoanelor şi instituţiilor prin diferite mijloace. Se nasc astfel „vorbele“ instituţionalizate ca urmare a unei practici îndelungate: havaet, temenea, hatîr şi voie vegheată, tain, ruşfet, peşcheş, ciubuc, bacşiş, filotimă, filodormă, şpagă, mită

Am fost de nenumărate ori martora frămîntărilor care vin la pachet cu dorinţa de a avea un copil: ar trebui să-l fac atunci cînd voi avea ce să-i ofer; la ce bun să-l aduc pe lume într-o ţară imposibilă? Copilul trebuie făcut din iubire; copilul trebuie făcut la tinereţe, cînd răbdarea ta n-a fost supusă prea multor încercări; copilul trebuie făcut la maturitate, cînd înţelepciunea devine resursă şi pentru răbdare, şi pentru iubirea necondiţionată.

„Un principiu imuabil mă frămîntă zău / Dacă este sau nu este Bunul Dumnezeu / Infinitu’ bată-l vina, tare e complex / Mă apucă nihilismul de mă doare-n plex.“ Versurile de mai sus, din fericire, nu fac parte din încercările mele lirice „despre lume şi viaţă“. Ci dintr-un cîntec al Planetei Moldova – „Infinitul lăutăresc“. Acesta este una din „piesele de rezistenţă“ de pe ultimul album al Planetei Moldova (+Febre 39).

Ema îşi sărbătorise singură, în acea seară, cei 34 de ani. Două beri băute în faţa televizorului îi cam puseseră capac şi, cum vedea doi Tatulici, s-a hotărît să renunţe la a treia. Soţul ei sunase deja de la aeroport că avionul a aterizat, că e bine, că i-a adus cadou, că ajunge în cam cît face un taxi pînă-n centrul Bucureştiului. De aici, o tăietură brutală şi neaşteptată o desparte de realitate şi se trezeşte...

O imagine de-o secundă ieri, la un semafor. Stau în maşină cu ochii beliţi pe roşu şi văd gutuiul din fundul grădinii bunicilor mei. Atît. Azi caut gutui în piaţă. Uite-mă după piatra asta prăfoasă în pieţe. Uite-mă în Traian. Nici gînd. „La ce? Nu se vinde.“ Uite-mă în Oborul ăsta moluit: „N-are mama că ţi-ar da. Nu mai am gutui că mi-o murit“.

Cuvîntul în română, ca şi lăcaşul de cult creştin propriu-zis desemnat de el, derivă din latinescul basilica. În funcţie de forma interioară, biserica se împarte în spaţii dezvoltate pe axa lungă, orientată, a spaţiului (hale sau bazilici, cu una, trei sau cinci nave, cu o absidă la răsărit sau, ca la Sfînta Sofia constantinopolitană, cu două abside la extremităţi); spaţii cruciforme şi spaţii centrale.

Înainte de toate, trebuie să răspundem tranşant la o întrebare: are vreun drept patronatul unui canal mass-media asupra politicii editoriale? Răspunsul este: categoric, da! Patronatul şi conducerea administrativă a unui organ ori trust de presă are dreptul (ba chiar şi obligaţia faţă de acţionari – acolo unde există) să proiecteze strategia editorială pe termen mediu şi lung.

Pe Calea Moşilor, în zona veche, dau de o firmă simplă: Reparaţii cojoace şi haine din piele. De altfel, acea parte a oraşului, se ştie, e „specializată“ în meseriaşi. Sau în ce a mai rămas din ei. Vizavi de pielărie se află un cizmar şi un coafor particular (nu genul „de fiţe“). Alături, un anticariat şi... o casă părăsită. Din vitrina atelierului se vede o maşină de cusut. Veche, manuală.

Cu un oarecare regret trebuie să vă spun că rareori m-am plictisit atît de crunt precum mi-a fost dat să mă plictisesc în Senatul României. Nu insinuez că a fost vina (alt)cuiva. Dacă interesează, mai spun că acesta a fost unul dintre motivele pentru care n-am mai candidat în 2008 – şi n-am remuşcarea că ţara ar fi pierdut ceva. Pe rarii senatori care vor citi aceste rînduri îi rog să nu se supere – ci doar să mă înţeleagă (şi să-şi aducă aminte că, prin 2004-2006, nici măcar nu era Intern

Tot mai mulţi oameni din lume trăiesc cu organe transplantate. Probabil nu-i departe ziua în care se vor face în mod curent înlocuiri ale unor organe afectate cu altele obţinute prin clonare sau create pur şi simplu sintetic. Se întrevăd tot mai multe posibilităţi de a construi artificial diverse părţi ale corpului uman – inimi, vezici urinare, braţe sau chiar porţiuni ale creierului. Cu alte cuvinte, omul nu va mai fi ce a fost.

Mulţi care au avut ocazia să stea de vorbă cu Cristi Puiu spun că e un partener de discuţie incomod. Ba, mai mult, că e chiar un tip eminamente adversativ, aflat permanent pe picior de război şi, în cele din urmă, dictatorial în a-şi impune opiniile. Un om perpetuu baricadat în fortăreaţa lui şi care nu concepe să se întîlnească cu interlocutorul la jumătatea drumului.

Nu văd de ce-aş ascunde că am pasiuni pe care unii dintre distinşii dilematici care sînteţi le-ar putea taxa drept infantile: de exemplu, îmi plac biscuiţii serviţi cu ceai îndulcit! Apoi, îmi place amiaza de vineri, dar nu-mi place amiaza de duminică – un sentiment pe care-l păstrez intact de prin clasa I primară, cînd duminica seara căpătam o figură plouată rău de tot. Şi, în fine, o altă pasiune fără leac: îmi plac benzile desenate.

Drumurile noastre sînt aşa cum sînt, pline de gropi, noroaie, praf, bălţi, murdalîcuri şi „multe alte grozăvii ce nu se pot spune“, cum ar zice documentele din vremea primei modernităţi. Unii strigă că am avea nevoie de ele, de drumuri, alţii dimpotrivă recomandă avionul şi statul acasă. La început de secol XIX, cînd România se deschidea spre „Europa“, era cam tot fără drumuri, tot cu hîrtoape şi gropi, tot cu murdalîc şi noroaie.

Copilăria şi adolescenţa mea, trăite înainte de ’89, nu au fost marcate de vreo întîlnire decisivă pentru formarea mea cu un adult, fie el profesor, rudă, vecin. N-am avut norocul să fac parte dintre generaţiile care au (mai) prins ca dascăli oameni formaţi şi educaţi înainte de instalarea comunismului. Liceul pedagogic, „cimitir al tinereţii mele“, avea profesori preocupaţi, mai curînd, de bentiţele şi matricolele obligatorii, de depistarea sprîncenelor pensate şi pedepsirea posesoarelor lor.

Dincolo de lapte şi ouă, frigiderele de la oraş păstrează în burţile de inox (cu minidozator de apă şi cuburi de gheaţă) tot soiul de lucruri absolut inutile. O categorie aparte ar fi ingredientele necesare unei cine exotice ratate. Sosuri de peşte odioase aflate în diverse stadii de consum. Lapte de cocos în cutii mici, dreptunghiulare. Muguri de bambus şi de fasole mixaţi cu un soi de porumb mic, dubios la privire.

Julia Roberts a fost eroina adolescenţei mele prelungite (sau cu siguranţă una dintre ele): personajele ei mi-au împrumutat şi imprimat o serie din idealurile romantice facile prin care, în general, „trebuie“ să treacă orice fată medie care se respectă. Pretty Woman (1990, regia Garry Marshall) – Cenuşăreasa anilor ’90 – este unul dintre acestea.

Nu există. Cu dovleacul nu am nici o amintire în afară de cea porcească. E dovleac? Dă-l la porc. Şi cred că nici acum nu am o dovadă clară a măririi lui între papilele mele gustative. Mor după seminţele de dovleac. Şi mănînc, fur, iau de pe unde apuc cîte o pungă şi sparg cu nădejde şi miracol.

România este ţara în care chiar şi cele mai harnice dame de consumaţie sînt revirginate la minut şi sînt prezentate poporului ca adevărate întrupări ale neprihănirii. Mai uscate, mai curate, acum cu 30% mai mult! Orice grozăvie ai face, în ţara asta se pare că nu ai nici o şansă să te compromiţi. Chiar dacă-ţi sînt scoase la lumină matrapazlîcurile, chiar dacă ajung la public tot felul de dovezi ale mîrşăviilor tale sau ale lumii joase în care te învîrţi, a doua zi poţi apărea la televizor

Nu mai scriu, dom’le, nimic despre nici o iniţiativă legislativă. M-am săturat să comentez inepţiile unuia şi altuia, care cum se trezeşte vrea el să dea o lege a presei. Şi noi ne dăm de ceasul morţii, ca fraierii... Cam aşa dialogam cu mine însămi la ceasul marilor decizii (dimineaţa, în faţa oglinzii, cu periuţa de dinţi în mînă – acolo adevărurile grave se pot rosti în toată grozăvia lor).

Densuşul e o comună undeva în nord-vestul Ţării Haţegului, situată la capătul unor văi prin care se scurg în depresiune nu prea înalţii munţi Poiana Ruscăi. De vii dinspre Caransebeş, la vreo şase kilometri înainte de Haţeg, prin centrul Toteştiului, trebuie să faci stînga. Un panou plasat chiar la intersecţie te informează că pînă la biserica Densuş, „monument istoric atestat din sec. XIII“, mai ai tot şase kilometri. Despre vreunul dintre Densuşieni – nimic!

Un amabil producător al televiziunii VPRO din Olanda m-a contactat în vederea realizării unui documentar despre Nicolae Ceauşescu. Modesta mea contribuţie la proiect urma să fie, desigur, să vorbesc cinci minute despre cel ce ne fu cîrmaci vreme de 24 de ani. Cum respectivul producător a ajuns la mine în urma unor indicii plecate din breasla universitară, profit de ocazie să-i salut pe cei ce m-au recomandat. Nu ştiu cine-ar putea fi ei, drept care cu inima deschisă le mulţumesc pentru imaginea,

Cînd nea Pandele de Voluntari a anunţat ridicarea unei biserici cît un stadion, mai toţi l-au luat în rîs. „Auzi, biserică cu lift şi clopote de zeci de mii de euro?! Mai bine ar fi făcut o şcoală.“ Comentarii întemeiate, poate, avînd în vedere că totuşi educaţia este cheia unei societăţi respirabile. Dar atunci cînd ridică o biserică, sau doar anunţă această intenţie, semenii noştri nu prea se gîndesc la suflet sau la binele obştesc, ci cu totul alte gînduri mercantile le bîntuie minţile.

Recunosc cinstit: mi-am mituit copilul. De mic. O jucărie cu preţul scris cu multe cifre, o bomboană înainte de masă, o îngheţată interzisă de medic, orice a fost nevoie pentru un favor. Unul mic. Suflet slab de mamă, am crezut în cuvîntul lui de om abia născut, cu doar cîţiva ani petrecuţi pe pămînt, că îmi va îndeplini dorinţa. Dar n-a fost, n-a fost aşa.

Vio de la buticul din staţia de tramvai e un personaj mitic (puneţi dumneavoastră accentele cum vreţi). E jumătate de om călare pe jumătate de litră de vin contrafăcut. Vio e Violeta şi, de şase ani de cînd o cunosc, nu i-am văzut niciodată încălţările. Ca alte surate de-ale ei, există numai de la jumătate în sus, încadrată de pachetele goale de ţigări lipite de geam, decolorate de soare pînă la umbrele pale a ceea ce ar fi trebuit să fie.

M-am învăţat, de-a lungul timpului, să nu mă mai enervez din cauza lucrurilor excesiv de concrete. Să nu le iau prea tare în serios, să le trec, din start, la categoria „neesenţiale“; să fiu „Zen“, cum spun multe dintre cunoştinţele mele (bănuiesc că fără să ştie exact ce înseamnă). Unele dintre acestea sînt strict „calamităţi domestice“. Necazuri utilitare, legate de robinete, calorifere, instalaţii electrice, uşi, ferestre.