Bazarul: o instituție a taifasului
„V-am mai văzut azi trecînd pe stradă, acum cîteva ore. Eu stau aici, într-un punct fix, şi-mi place să privesc oamenii care trec pe stradă, în faţa mea. Dacă-mi este permis, dacă nu sînt indiscret sau obraznic, pot să vă spun ce am citit pe faţa dvs., ce fel de om sînteţi. Mă scuzaţi dacă nu găsesc cuvintele potrivite, engleza mea nu este foarte bună, însă ce pot să vă spun...“ De fapt, afişează prea multă modestie – sau poate vanitate: vorbeşte bine engleză, fluent, cu un şarm aparte, datorită pronunţatului accent arab. În timp ce vorbeşte, ochii mari, negri, reflexivi, uşor melancolici îţi dau de înţeles că ştiu totul, că au atins un nivel de înţelepciune la care tu nu ai acces. Şi, după ce îţi povesteşte ce a citit pe faţa ta – într-un fel măgulitor, de parcă ai avea un destin aparte, diferit de al simplilor muritori – continuă discuţia: despre viaţă, prietenie, dragoste, ce înseamnă să fii străin, cum este să te simţi acasă, de ce se pierd tradiţiile şi cum lumea nu-ţi mai găseşte rostul. Este atît de convingător că la fiecare idee a lui dai din cap, afirmativ: da, aşa stau lucrurile. Timpul a trecut prea repede şi ai vrea să te ridici de pe scaun. „Dar nu se poate, unde plecaţi? Trebuie să bem o cafea împreună, fac eu cinste, nu e nevoie de bani. Dacă refuzaţi, consider că e o insultă.“ Nu, nu poţi să refuzi. Pe urmă îţi prezintă, pe îndelete, dugheana lui cu obiecte de artizanat beduine. „Ştiţi, eu sînt beduin. Ce vedeţi aici am învăţat să fac de la părinţii mei, care au preluat meşteşugul din moşi-strămoşi. Acum, daţi-mi voie să vă povestesc despre viaţa noastră, a beduinilor, şi ce înseamnă pentru un om care are viaţa nomadă în sînge, ca mine, să se stabilească într-un oraş ca acesta.“ Te uiţi la ceas: au trecut trei ore, tot atîtea cafele şi un număr dublu de ţigări. Se face seară, n-ai vizitat nici un sfert din ce ţi-ai propus, trebuie să te întorci la hotel, mîine o să te scoli de dimineaţă să iei autobuzul de întoarcere, în sfîrşit, cîte nu sînt de făcut? Dar, deşi ai vrea să pleci, încăperea încărcată de covoare, carpete, bijuterii, argintărie, haine grele de atîtea broderii te atrage cu putere de magnet. La sfîrşit, pentru că nu te lasă inima sau pentru că ai vrea să păstrezi o amintire a acestei întîlniri unice, cumperi, într-un act care poate fi definit, economic vorbind, drept sinucidere financiară, o pereche de cercei, la un preţ piperat. Ce e drept, o voce interioară, cea a raţiunii, îţi spune că preţul pare exagerat: dar, pînă la urmă, cum să dai dovadă de meschinărie în faţa unui înţelept beduin care a citit totul pe faţa ta?
Vînzătorul – între psiholog şi povestitor
Samir beduinul este unul dintre zecile de vînzători ai bazarului din acea parte a Ierusalimului numită, pe hărţile turistice, Oraşul Vechi. Acesta e împărţit în patru cartiere: creştin, evreiesc, musulman şi armenesc. Fiecare cu locurile lui sfinte, care atrag cohorte de turişti-pelerini ai celor trei mari religii monoteiste, şi, în acelaşi timp, cu o mulţime de pieţe, chioşcuri, tarabe, în care găseşti orice: de la haine în toate formele şi culorile la pipe şi tabac, de la suveniruri religioase la încărcătoare de telefoane mobile, plus şaormării şi patiserii. Dugheana lui Samir şi felul în care acesta m-a primit – prima întîlnire de acest fel din Oraşul Sfînt – mi-au întins o capcană: cea a unei posibile întîmplări deosebite, la limita miraculosului, în care un exotic negustor îţi înţelege, dintr-o privire, starea de spirit. Mi-a luat ceva timp petrecut în Israel să înţeleg că această şedinţă de confesiuni este o sofisticată mizanscenă pentru cumpărarea unui produs, oricît de mic. Ulterior, aveam să mă întîlnesc de multe ori cu situaţii asemănătoare – cu inventivitatea de Şeherezadă şi pătrunderea de psiholog experimentat ale vînzătorului din Orientul Mijlociu. Acel loc greu de desluşit în care apropierea sufletească şi comerţul, confesiunea sinceră şi sceneta sau – vorba clişeului, spiritul şi materia – nu se disting prea clar. Turiştii deplîng, de exemplu, starea în care se găseşte, în Ierusalim, Via Dolorosa/Drumul Crucii: grupurile de pelerini înaintează cu greu printre tarabele ticsite cu produse ale bazarului arăbesc. După criterii raţionalist-europene, avem de-a face cu lucruri incompatibile, cu o întrepătrundere nefirească a unor niveluri din sfere diferite ale existenţei. Negustorul din această parte a lumii ar ridica, nedumerit, din umeri. Ce e ciudat aici? Nu de puţine ori, ascultă la radio rugăciunea de vineri, din moschee, cu o atitudine evlavioasă, după care, printr-o rapidă schimbare de atitudine, aranjează dantelele şi ciucurii unei rochii.
Avem tot timpul din lume
Israelul este cunoscut, conform jurnalelor de ştiri, drept locul conflictului dintre evrei şi palestinieni – sau, prin extensie, aproape întreaga lume musulmană. Însă la formarea statului Israel au fost încorporaţi în noua naţiune musulmani, druzi, beduini care ajung astăzi la aproximativ un milion de locuitori, arabi cu cetăţenie israeliană. Ei au, practic, monopolul comerţului din bazaruri şi pieţe. Nimeni nu le contestă întîietatea şi meritele în ale negustoriei. Cînd ajungi în astfel de paradisuri ale vînzării cu amănuntul, e destul de dificil să găseşti vînzători evrei. Unele localităţi sînt cunoscute în primul rînd prin existenţa unor bazaruri exotice. Un exemplu este BeerSheba, oraş din sudul Israelului, faimos pentru piaţa beduinilor (lîngă BeerSheba trăieşte o comunitate numeroasă de beduini) sau Dalyat-el-Carmel, sat format în majoritate de druzi, cu un bazar specific.
Nu toţi vînzătorii abordează stilul filozofico-psihologic, ca Samir. Unii devin agresivi. De exemplu, constată că porţi o pereche de şalvari, piesă vestimentară comodă şi răcoroasă în arşiţa din regiune. Insistă să-ţi arate zeci de exemplare de şalvari, în diferite materiale, modele şi culori, acţiune acompaniată de un torent verbal şi gestual care te aduce într-o stare apropiată de năucire. După un astfel de proces de „frăgezire“, poţi foarte uşor să pierzi din vedere faptul că te afli în mijlocul unei negocieri, care începe de obicei de la un preţ de trei-patru ori mai mare decît cel obişnuit.
Unele trucuri funcţionează fără greş: de exemplu, la vederea unui cuplu, toată atenţia şi curtoazia se îndreaptă spre femeie, fiindcă, fapt cunoscut, urmaşele Evei sînt mai cheltuitoare – şi convingătoare – decît jumătatea adamică a omenirii. Abia în momentul final al plăţii, cu un soi de respect umil, este abordat bărbatul: se ştie, ele decid şi ei plătesc. Alteori, constaţi, cu surprindere, că negustorul ştie mai mereu cîteva cuvinte în limba ta. „You come from Romania? A, ce face? Face bine?“ Pe urmă îţi spune povestea: ba a vizitat România acum cîţiva ani, ba are prieteni acolo, ba băiatul a avut o prietenă româncă pe cînd făcea stomatologia la Iaşi. E posibil să fie adevărat sau doar o invenţie: cunoaşterea cîtorva cuvinte uzuale, în diferite limbi, face parte din bagajul de seducţie negustoresc, e o metodă brevetată în breaslă de cucerire a clientului. Aveam să constat acest lucru cînd un prieten suedez a fost rugat, din senin, în mijlocul unei discuţii, să spună cum zic suedezii „ce faci?“, „mulţumesc“ şi „eşti frumoasă“, după care să scrie totul pe o bucată de hîrtie, într-o variantă cît mai apropiată de pronunţie. De bună seamă, astfel vor fi abordaţi următorii turişti scandinavi, abordare însoţită, probabil, de povestea unei vizite la Stockholm, cu cîţiva ani în urmă.
Există un întreg ritual al negocierii, care la un moment dat poate deveni atît de intens, încît preţul în sine cade în plan secund, iar conversaţia şi ludicul primează. Aici, timpul nu se măsoară în unităţi europene. Nu este indicat să te uiţi prea des la ceas. Altminteri, te enervezi inutil: nimeni nu e grijuliu cu programul tău. Cumva, în bazar s-a păstrat ceva din inocenţa unei ere în care timpul nu se măsura în ore, ci în răsărituri şi apusuri, lună plină şi zile de sărbătoare. E un altfel de comerţ, insistent, şi totuşi nu de tip consumerist, în care o pereche de şalvari se transformă în pretext pentru o poveste.
