Cei despre care nu știe nimeni
Nu apar niciodată în prime time la televizor. Numele lor nu sînt tipărite pe prima pagină a ziarelor. Foarte puţini ştiu cine sînt şi ce fac asistenţii sociali, pedagogii, asistenţii maternali, cei care îşi dedică viaţa – la propriu – creşterii copiilor abandonaţi de părinţii naturali. Au venituri infime. Dar muncesc, în organizaţii sau direcţii pentru protecţia copiilor, cît pentru un salariu de manager de multinaţională. Luciana era asistent social. A străbătut ţara în lung şi-n lat, mii de kilometri, înfruntînd inundaţii şi dormind în moteluri sordide pentru a salva copii de la foame, frig, abuzuri. Pleca noaptea pe străzi ca să caute adolescenţii din organizaţie, cuibăriţi pe la gurile de metrou în căutarea aventurii. Avea veşnic în buzunar o ciocolată sau o bomboană, în maşină un sandviş sau un covrig pentru cei săraci aflaţi în cale. Ani mulţi, duminicile sau zilele libere i-au fost întrerupte de urgenţe, cazuri noi, dispariţii, conflicte cu părinţii naturali ai copiilor sau cu autorităţile. A strîns, în aceiaşi ani mulţi, poveşti terifiante despre adulţi care-şi abuzau copiii, despre nou-născuţi părăsiţi, despre fetiţe vîndute pe o sticlă de băutură sau despre băieţi trimişi să cerşească. Poveşti pe care mi le spunea în cele mai mici amănunte: ştia tot – nume, vîrste, locuri, fapte. După 11 ani de lucrat în organizaţie, a plecat în Marea Britanie. Spunea că nu mai poate face asta. Că tot ce ştie, tot ce a văzut îi transformă visele şi dorinţele în coşmaruri. În ţara străină s-a angajat tot ca asistent social. Se ocupă de familiile de români sau de romi, în aceleaşi condiţii: bani puţini, program prelungit dincolo de limită.
Valeria este mamă socială. De 20 de ani. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru are grijă de şase-şapte copii. Spală, calcă, face mîncare şi cursuri de psihologie sau pedagogie, se luptă cu prejudecăţile din şcoli sau din spitale, merge la şedinţele cu părinţii, caută liceele sau terapiile potrivite pentru copiii de care se ocupă. Face eforturi nemăsurate ca părinţii naturali să păstreze legătura cu ei. 20 de ani s-au dus pe nopţi nedormite, griji pentru note sau ore de venit acasă ale celor mici, discuţii cu psihologii sau consilierii, consultaţii la medic, zugrăveli, curăţenie, mobilat camere, citit poveşti, făcut cozonaci, alinat dureri, frămîntări în faţa întrebărilor fără răspuns. De multe ori, salariul său s-a dus pe dorinţele sau nevoile copiilor: excursii, petreceri de ziua de naştere sau de Crăciun, cercei sau telefoane mobile. De cele mai multe ori, concediile s-au transformat în zile de muncă. Cecilia este psiholog. A lucrat în organizaţie zece ani. Ştia tot, dar absolut tot, despre cei peste 80 de copii cu care lucra: la orice oră din zi şi din noapte ar fi putut să spună despre fiecare de ce şi cum a ajuns acolo, care sînt problemele cu care se confruntă, ce nevoi are, care îi sînt pasiunile sau punctele vulnerabile. A petrecut sute de ore vorbind, în excursii sau şedinţe de terapie, cu ei. A ţinut în braţe copii care îşi căutau mama, a ascultat poveşti de adolescenţi aflaţi în război cu adulţii, a mîngîiat, certat, încurajat, sfătuit, îndrumat, ajutat zile şi nopţi, fără să numere orele suplimentare sau concediile amînate indefinit.
Toţi, şi mulţi alţii de lîngă ei sînt anonimi. Nu sînt vedete, vip-uri, eroi de talk-show. Nu se califică la Zece pentru România. N-au timp pentru asta. Cîştigă bătălii neştiute, nerecompensate, dar esenţiale pentru ţesutul social al lumii de azi.
Maria Iordănescu este psiholog.
