Brăila - orașul și cîinii

Există oraşe pentru care apropierea apei e vitală. Şi nu pentru că, în prezent, ar mai depinde neapărat de Apă (mă refer la o apă cu personalitate – fie ea fluviu, mare sau ocean), cum este şi cazul Brăilei, unde portul în care se mai pot vedea rămăşiţe ale depozitelor construite după planurile lui Saligny, la sfîrşit de secol XIX, pare în părăsire, iar vechea pescărie din faţa lui, ce fusese mutată „pe o latură“, pe la 1830, din cauza mirosului, a dispărut de mult, şantierul naval a fost salvat printr-un noroc de sud-coreeni, iar pe Dunăre arareori mai trece cîte-o barcă, ca şi cum fluviul ar fi mort şi n-ar duce nicăieri. Brăila de astăzi nu mai are nici o legătură directă cu apa, este doar un tîrg de provincie ce poartă cicatrici încă proaspete ale deceniilor de comunism şi ale industrializării forţate, şi pentru cei mai mulţi dintre localnici Dunărea nu mai înseamnă decît faleza unde vara, pe caniculă, sînt cu cîteva grade mai puţin decît în centru – aşa că devine o patrie a teraselor, a grătarelor şi manelelor, invadată la orele serii de ţînţari. Şi cîteodată mai înseamnă vasul de croazieră care trece la ore fixe, mai ales pentru mătuşile pensionare ce vin special în port să vadă vaporul care vine dintr-o altă lume ce doar se prelinge pe lîngă a lor fără s-o atingă, amintindu-mi de o secvenţă din documentarul bulgarului Andrey Paounov – The Mosquito Problem & other stories. Însă pentru străinul care ajunge pentru prima oară la Brăila şi are impresia că se învîrte în cerc (impresie datorată, în parte, bulevardelor care au formă de arce de cerc, tăiate de străzile ca nişte raze) pînă cînd se lasă sedus de aerul hipnotic şi în acelaşi timp dezolant al oraşului, adulmecînd izul fin de mîl şi de peşte pe care localnicii nu-l mai deosebesc de cele domestice, cotidiene, apropierea apei e fascinantă, dîndu-i o permanentă senzaţie de libertate. Apa înseamnă garanţia că poţi pleca dintr-un loc, dar şi că te poţi întoarce. Bucureştiul, de pildă, din acest punct de vedere e un oraş „închis“. 

Oraşul ca o tablă  de „Nu te supăra, frate!“ 

Strada Regală, un loc de promenadă în perioada de înflorire a oraşului, după eliberarea de sub ocupaţia otomană (biserica Sfinţii Arhangheli a fost la începuturile ei moschee, nici astăzi ea nu are turle) a fost refăcută aproape în totalitate, a redevenit zonă pietonală, cu terase, cu magazine, unele cu firme socialiste, altele noi, s-au replantat salcîmii lui Mihail Sebastian, nişte puieţi aduşi se pare din alte ţări despre care brăilenii spun că n-o să le meargă bine aici. Una peste alta, strada de acum – un soi de Lipscani al lor – îţi poate da o idee despre cum ar putea să arate toată partea veche a oraşului dacă cineva s-ar ocupa într-adevăr de ea. Şi, în acelaşi timp, îţi poate da iluzia că într-o bună zi Brăila ar putea deveni un oraş turistic. Pe pagina de web a Primăriei (clădire nouă, chipurile în formă de navă, în apropierea fîntînii cinetice despre care am aflat că e faimoasă şi n-am înţeles de ce – seamănă cu cele de la Casa Poporului, iar în spatele ei se vede Dunărea, făcînd-o astfel să pară meschină şi inutilă), secţiunea „Obiective turistice în Brăila“ este complet goală, deşi oraşul e un muzeu în sine. Nicăieri n-am văzut ca la Brăila atîtea clădiri de patrimoniu în ruină, aflate în interminabile procese de retrocedare, unele recuperate de foştii proprietari, dar care n-au bani să le restaureze, aşa că bat în cuie anunţuri cu „De vînzare“ şi nimeni nu are bani să le cumpere – un uriaş talcioc de case, fără muşterii. Astfel, oraşul vechi se degradează, se prăbuşeşte, pare măcinat din interior. 

Ne oprim în faţa fostului Hotel Bristol. Golurile ferestrelor şi uşilor sînt acoperite de cartoane, Andreea dă unul dintre ele la o parte. „Vrei să intri? Noi am fost înăuntru acum cîteva luni... mai rămăseseră o groază de lucruri... mobilă, lustre, oglinzi sparte. Ne place să ne imaginăm tot felul de chestii care s-au întîmplat, tot felul de poveşti.“ Sînt aici în cadrul unui proiect care se numeşte „Povestind Brăila“ şi care a încercat să-i convingă pe tinerii sub 25 de ani să-şi (re)descopere oraşul şi să-l „povestească“ în cuvinte sau în imagini. Pentru Andreea şi Alexandra, care sînt acum într-a XII-a, oraşul e locul unde se pot juca de-a v-aţi ascunselea. Totul e un mister, mai ales casele unde au locuit cîndva armatori greci, negustori evrei, familii bogate de armeni şi de turci, personajele lui Panait Istrati pe care l-au citit dincolo de bibliografia şcolară. De la ele aflu că nu se mai ştie prea bine care e casa bîntuită de pe strada Ana Aslan, poate să fie cea în care acum e un azil de bătrîni şi unde locatarii sînt ei înşişi nişte apariţii fantomatice care se pot confunda uşor cu spiritele. Au stări legate de case, căci „n-are sens să le priveşti doar de afară, trebuie să intri“ şi „vezi pe unde calci că podeaua e şubredă!“, pe pereţii din interior scrie Mihaela + Giani = LOVE, au mai trecut şi alţii pe acolo recent, intersectîndu-se cu umbrele altor vremuri pe scări care nu mai duc nicăieri, mai multe lumi se suprapun, ca straturile de praf de pe bufetul într-o rînă dintr-un colţ de salon (cineva l-a lovit cu un topor într-o parte, apoi şi-a abandonat intenţia de a-l transforma în lemne de foc), lumina intră filtrată prin geamlîcul rotund, murdar, „vrei să vezi şi etajul?“. Cele două fete intră şi ies ca la ele acasă, nicăieri nu există încuietori sau lacăte, parcă aş fi în compania a doi agenţi imobiliari, la o vizionare. Şi tot şotronul ăsta din casă-n casă îmi aminteşte de adolescenţa mea, scotocind în zadar prin Bucureşti, o mică gaşcă în căutare de locuri care „să ne inspire“, de spaţii „ambientale“ unde să ne petrecem cîteva ore, departe de cîrciumi să ne găsim un „locaş“ al nostru. În cele din urmă, ne refugiam la ruinele din Cişmigiu, în lipsă de altceva, dar aici trebuia să împărţim „misterul“ cu alte găşti, şi toată povestea se răsufla. 

Un exerciţiu de imaginaţie 

Ne pierdem pe străduţe, toate cu un aer tihnit, cu un asfalt plin de petice sau cu piatra cubică ca într-un puzzle în care piesele nu se mai îmbină, evitîndu-le pe cele unde se strîng haitele de cîini, anunţîndu-ne zgomotos că e teritoriul lor. O casă din zece e nelocuită. Din celelalte se aud glasuri, muzici, se simte miros de mîncare, foarte rar de peşte prăjit, Brăila nu e Porto, oraşul al cărui iz de bacalhau care s-a îmbibat în tot, aşa cum intră în haine fumul de ţigară, a devenit un soi de simbol olfactiv, comercial. Fac mental o listă cu cîteva „repere“ care ar putea să atragă turişti la Brăila: casele, restaurate desigur, fiecare cu povestea ei, inclusiv cele memoriale – Panait Istrati (pentru care, cu ceva timp în urmă, au venit aici francezii ca să-l celebreze, căci brăilenii îl „uitaseră“; restaurantul „Chira Chiralina“ este deschis numai pentru nunţi), Perpessicius, Casa Goangă care se surpă de la o zi la alta, casele Mihail Sebastian şi Nae Ionescu care nu există, aşa-zisele case cu stafii, Teatrul „Maria Filloti“ cu spectacolele lui Radu Afrim din care mulţi brăileni nu înţeleg nimic („Am vrut să o duc pe nevastă-mea la teatru şi n-am avut la ce... nu tu un Caragiale, un Titanic vals, nimic! Doar teatre din astea noi de care n-a auzit nimeni!“), Grădina Publică cu ceasul floral, care se pare că ar mai arăta ora doar la serbările locale, şi cu Castelul de apă, bisericile, dintre care Biserica Greacă e în top, hrubele din secolul al XVIII-lea prin care locuitorii se retrăgeau cu căruţe cu tot din calea turcilor (unii spun că tunelele ar trece pe sub Dunăre, probabil aşa cum iarna trecută mistreţul care a traversat fluviul înot ar fi intrat în Primărie, cerîndu-şi drepturile – un subiect de prima pagină într-un ziar local), străzile „de pe şanţ“ care au inspirat poantele fără perdea cu tanti Elvira – pe Strada Neagră se mai văd şi acum felinarele care au rămas de atunci, la intrările în anumite case, portul, cu morile lui celebre, dintre care Moara Violatus, părăsită, lugubră, „de vînzare“, faleza unde au apărut cîteva pechinettes care ar putea avea cochetăria celor de la Paris, de pe Sena şi vreo două restaurante „pe vapor“, Dunărea în sine care ar putea să ofere mai mult decît croaziere şi lecţii de navigat, Insula Mare de vizavi cu plaja ei de unde cîţiva tineri au strîns gunoaiele în grămezi pe care dup-aia nu le-a mai ridicat nimeni şi Insula Mică – rezervaţie naturală, un fel de mică deltă (am auzit că preţul unei excursii e mai mult decît exagerat şi că tot nu vin străinii...), seri tematice şi cine tradiţionale în fostele cartiere grecesc şi armenesc sau în cartierul lipovenesc care încă mai adăposteşte o comunitate închisă ce nu e foarte prietenoasă, însă ar putea deveni cu timpul o „atracţie“ în sine. Vorbim însă de un potenţial ipotetic, căci nu există nimic la modul concret, în afară de ruine şi de cîini vagabonzi, cu sutele. Oraşul turistic Brăila există doar în imaginaţia mea, aşa cum cele două fete de liceu îşi imaginează toate acele case pe care le colindă – vii, locuite, împrumutînd din personalitatea unor la fel de ipotetici proprietari. Aşa că plimbarea noastră se rezumă pînă la urmă doar la un exerciţiu de imaginaţie, ceea ce nu e rău în fond, căci Brăila, dincolo de decorul său fabulos, ar putea să le „vîndă“ străinilor, înainte de toate, poveşti. 

Aşteptînd un vapor care nu mai vine 

În port, terasele cu manele pe timp de vară s-au transformat acum în mustării, însă vremea rea le alungă clienţii. Mustăria îmi inspiră mereu nostalgia unui timp netrăit, mai ales că în Bucureşti ea a dispărut aproape cu desăvîrşire. Aici însă ritualul tomnatic se desfăşoară după toate regulile – adăpostul e din stuf, bătrîneii care şi-au pierdut dimineaţa dînd la peşte beau mustul în picioare din cănuţe de lut; e un pic prins, doar cît să le dezlege limbile, femeia de la grătar – plictisită, dar suspect de amabilă (de la must?) te lasă să-ţi alegi bucata crudă de pastramă şi te invită s-o guşti ca să te convingi că „e numai un pic sărată“, adică atît cît trebuie, apoi ţi-o aduce la masă pe un fund de lemn, împreună cu cîţiva mici „că merg şi ei la must“ – spune un muşteriu, îţi torni din belşug mujdei dintr-o oală mare, de supă, cu un polonic. A ieşit un pic şi soarele, iar negura de pe apă s-a risipit, chiar începi să te simţi într-un port de la un ţărm departe de lume, aşteptîndu-ţi fără grabă vaporul care s-ar putea să nu mai vină nici astăzi, nici mîine, timpul nu mai are valoare căci e totuna cu spaţiul, cu locul unde ai vrea să arunci o ancoră, ai vrea să rămîi. 

Bărbatul de la bar îmi dă „talonul“ pentru toaleta publică, care e la doi paşi pe alee. „E acolo o bătrînică, îi arătaţi ăsta şi dup-aia puteţi să mergeţi de cîte ori vreţi!“ Bătrînica mă întîmpină de parcă ar fi aşteptat un musafir şi mă invită înăuntru ca la ea acasă. De fapt, toaleta publică chiar e casa ei pe timp de vară, cîştigă cîţiva bănuţi în plus pe lîngă pensie, aşa că îşi face datoria: totul e curat, frecat, lustruit. „Nu ştiţi, o să fie iarnă grea? Ştiţi ce iarnă a fost la noi anul trecut? Vai! A ajuns zăpada pînă sus la geamuri de nu credeam că o să mai ies vie din casă. Şi s-a pus aşa, într-o noapte. Am dat telefon la fiică-mea: «Mamă, vino să mi-aduci o pîine că nu mai am de nici unele!». Noroc că lemne mai aveam. Şi a pornit fata spre mine şi a dat telefon: «Mamă nu pot ajunge, că nu se poate circula prin oraş!». Era totul îngropat de nămeţi. Şi în noaptea aia m-am rugat la bunul Dumnezeu şi nu ştiu ce minune a făcut, că a doua zi dimineaţă mi-a dat putere şi am luat o coadă de mătură, am început să dau la o parte zăpada de la uşă... dup-aia am făcut eu potecuţă – una pînă la WC, alta pînă la magazie, la lemne, şi încet am răzbit şi pînă la poartă. Poate că iarna asta n-o să mai fie atît de grea! Dar aţi auzit ceva că o să fie cutremur?“ Cînd am vrut să plec, mi-a luat mîinile într-ale ei: „Am 77 de ani. Vă mulţumesc că aţi stat de vorbă cu mine!“. Cînd aţi întîlnit ultima oară un om care să vă mulţumească că l-aţi ascultat? 

Duminică, ora 6. Un oraş ce pare părăsit sau cel puţin în care oamenii nu se văd, străzi pe care nu trece nici o maşină, bîntuite doar de cîinii care se învîrt bezmetici în cerc. Asta e imaginea cu care am plecat. Brăila ar putea să fie şi altfel, deocamdată e halucinantă.

Fotografii din cadrul proiectului Povestind Brăila.