Clanurile ninja îi omorîră pe bancheri
Pe la 1910, Craiova era supranumită „oraşul băncilor“: fiind capitala unei regiuni cu mari latifundiari, exportatori de cereale sau proprietari de mori (precum legendarii Jean Kintescu, Bărbulescu-Drugă ş.a.), găseai aici cîte o filială de bancă la fiecare colţ de stradă mai mare. Politiceşte, oraşul era dominat de takişti (conservatorii lui Take Ionescu). Orice domnişoară/domnişor cu oarecare educaţie ştia ce-i aceea cambie şi ce-i acela scont.
Pe la 1910, Craiova era supranumită „oraşul băncilor“: fiind capitala unei regiuni cu mari latifundiari, exportatori de cereale sau proprietari de mori (precum legendarii Jean Kintescu, Bărbulescu-Drugă ş.a.), găseai aici cîte o filială de bancă la fiecare colţ de stradă mai mare. Politiceşte, oraşul era dominat de takişti (conservatorii lui Take Ionescu). Orice domnişoară/domnişor cu oarecare educaţie ştia ce-i aceea cambie şi ce-i acela scont. Nu merg pînă la a zice că oltenii au o genă de bancheri în ei (deşi Eugeniu Carada, olteano-machedonul care a înfiinţat în 1880 Banca Naţională a României, era născut la Craiova), dar cert e că băncile îi iubeau foarte pe oltenii cu bani, iar reciproca era şi ea valabilă.
Acum aproape 55 de ani, în primăvara lui 1966, Craiova putea fi numită „refugiul oniric“: în complicitate cu redactorul-şef al revistei locale Ramuri, poetul Miron Radu Paraschivescu a creat aici unul dintre cele mai interesante experimente publicist-literare ale epocii: revista-supliment, de patru pagini lunare, numită Povestea vorbei, în care erau publicaţi poeţi din tagma oniricilor – cea mai evidentă formă de negare a realismului socialist din România de-atunci. Experimentul n-a durat nici un an, dar, orişicît (vorba locului), el rămîne în orice istorie serioasă a literaturii române.
În urmă cu 30 de ani, Craiova era poreclită „cetatea Ştiinţei“ – şi nu pentru că tot craioveanul ar fi defilat cu Enciclopedia Britannica sub braţ, ci pentru că oraşul avea o echipă de fotbal frumoasă, pe nume Universitatea (fostă Ştiinţa), care în acei ani dăruia bucurii europene microbiştilor români. Nu uita, române!: dacul Bölöni n-ar fi dat în veci gol în poarta latinilor din echipa Italiei, dacă nu ar fi primit, în acel martie 1983, o pasă magistrală de la olteanul Balaci!
V-am dat trei exemple şi aş putea continua pînă vi s-ar acri de-atîta măreţie. Craiova e şi oraşul în al cărui Muzeu de Artă (superb palat boieresc) se află de zeci de ani colecţii Brâncuşi, Aman sau Ţuculescu. Craiova e oraşul din care a plecat acum o jumătate de secol Amza Pellea – plus că şi Mihai Viteazul tot de pe-aci plecase, mai acu’ vreo 400 de ani. Craiova e oraşul unui Teatru Naţional care prin 1990 băga-n vibraţie scenele Europei şi mai e oraşul unui Parc Romanescu, secular, pe ale cărui bănci înserate, nu vă pot spune, din decenţă, ce şi cum vibrează. Aceasta fu Craiova de-altădată. Azi, oraşul pare a trece printr-una dintre cele mai triste, proaste şi caricaturale pase ale istoriei sale. Nu le-am căutat special, dar dacă cineva ar face-o, ar rămîne înlemnit de penibilitatea ştirilor prin care Craiova s-a făcut remarcată în ultimul deceniu.
Pentru cine priveşte la suprafaţă, Craiova e oraşul în care acum vreo lună un licean rămînea lat în poarta liceului, înjunghiat între coaste de un alt june, în timp ce paznicii stabilimentului probabil că se scobeau pe sub unghii, prin vreo gheretă. Un alt element de atracţie al Craiovei recente e funcţionarul din specia primarus solomonicus arestatus eliberatus. La drept vorbind, rămîne în ceaţă situaţia acestui edil pe care craiovenii l-au votat pe bune şi pe seama vinei căruia circulă bizare legende: cum c-ar fi deranjat pe cine nu trebuie, cum că n-ar fi cotizat cui trebuie ş.a.m.d. Vedeta la zi a Craiovei nu mai este vreun Marin Sorescu, Emil Boroghină sau Ion Oblemenco, ci este fix Iustin Covei. Poate că acest nume nu vă spune nimic, dar dacă aţi auzit recent despre un tînăr, pasă-mi-te dintr-o familie de judecători şi cu un bunic procuror, care „terorizează Craiova“ şi „clonează carduri“, atunci aflaţi că el este. Craiova mai e şi oraşul la a cărui margine de Sud, pe malul Jiului, se află un (fel de) muzeu al comunismului, ctitorit de alt personaj cu notorietate, dl Dinel Staicu. Faptul că unele dintre fostele proprietăţi ale ex-moşierului Drugă se află acum în posesia dlui Staicu (la fel ca şi albumul oficial al plimbării lui N. Ceauşescu în caleaşca reginei Angliei, din 1978!) nu e decît un simptom al Craiovei recente. Şi, în fine, am imensa plăcere şi onoare să închei cu eroinele cel mai des amintite la TV ale acestei urbe: clanurile ţigăneşti cu săbii ninja! Cu excepţia rubricii Meteo, nu ştiu dacă am văzut în ultimul deceniu două ştiri succesive despre Craiova din care aceste clanuri să lipsească. Ai zice că la fiecare colţ de stradă craioveană nu auzi decît Arigato! Sayonara! Haaay! Banzay! Te tai, te tai! – şi alte haiku-uri în limba japoneză, de o delicateţe încremenitoare.
Aşadar, între Craiova takiştilor şi Craiova ninja se închide un întreg secol, care se termină, cred, mai prost decît a început – şi acesta este motivul pentru care mă (şi vă) întreb ce anume ar mai putea drege legenda altădată frumoasă a acestui oraş.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
