Privați vs Stat
Protecţia copilului în România, atîta cîtă e, e o bătălie dusă împotriva statului. Împotriva indiferenţei, neglijenţei, incompetenţei, corupţiei instituţiilor statului. Ştiu nenumărate campanii duse de persoane private, care au la îndemînă doar propriul bun (re)nume şi relaţii pe care sînt gata să le pună la bătaie pentru a face rost de bani, aparatură de spital, haine, jucării şi mîncare pentru copiii aflaţi în dificultate. La Mogoşoaia, într-un centru de plasament sînt 17 copii abandonaţi de părinţi. Zilnic sînt vizitaţi de oameni care încearcă să-i ajute aşa cum pot: cumpără pentru ei rechizite, alimente, haine, îi duc la muzee sau la film, în excursii sau plimbări în oraş. Oameni care nu-şi vor trece în CV-ul lor niciodată binele făcut: artişti, PR-işti, anonimi, jurnalişti, oameni de televiziune. Nu am auzit niciodată un funcţionar al statului mulţumindu-le pentru că fac treaba în locul lor. N-am văzut niciodată vreun document oficial care să consemneze că centrul acela îşi îndeplineşte rostul nu datorită grijii statului, ci datorită unor cetăţeni darnici cu timpul, banii şi sentimentele lor.
O foarte cunoscută jurnalistă a reuşit, cu ajutorul miilor de români care s-au implicat, să doteze cu aparatură medicală secţia de cardiochirurgie de la Spitalul de Copii „Marie Curie“ din Capitală. Aparatură scumpă care a însemnat luni bune de campanie în ziare şi televiziune, spectacole ţinute fără recompense materiale pentru protagonişti, ore întregi de dat interviuri şi explicaţii. Campania dusă de jurnalistă ar fi trebuit trecută la reuşite. Dar nu s-a întîmplat aşa: aparatură există, dar medici care să o folosească, nu. De ce? Statul a hotărît că nu se fac angajări pe timp de criză, nici măcar în domeniul medical, unde argumentele care i-ar putea ţine acasă, în România, pe doctorii cu gînd de plecare în străinătate sînt foarte puţine. (Incendiul care a provocat moartea a şase bebeluşi a stîrnit milioanelor de oameni indignarea şi teama de a mai apela la serviciile medicale româneşti. Dar nu a avut nici un efect asupra conştiinţei celor care ar fi trebuit să-şi asume responsabilitatea: ancheta din jurul cazului se rezumă la calculul meschin al minutelor petrecute de o asistentă la toaletă.)
Sînt nenumărate campanii prin care se încearcă înscrierea copiilor la şcoală sau grădiniţă, campanii împotriva discriminărilor etnice, împotriva violenţei domestice, împotriva abuzurilor comise asupra copiilor.
Organizaţii non-guvernamentale adună fonduri din ţară şi din străinătate pentru nevoile şi protecţia copiilor aflaţi în dificultate. Statul pare, însă, hotărît să descurajeze orice iniţiativă privată, orice efort: la fiecare început de an şcolar sau calendaristic, se numără şcolile aflate în ruină, conturile devalizate de primari, contractele păguboase cu furnizorii de servicii pentru spitale sau instituţii de învăţămînt, catedrele neocupate din satele izolate, profesorii necalificaţi, cadrele medicale incompetente, părinţii sancţionaţi prea blînd pentru gesturi inumane făcute împotriva propriilor copii. Atît. În urma acestor statistici, rămîn copii ai nimănui, legaţi de pat sau înfometaţi, infectaţi în spitale sau cu tratamente incomplete, puşi să se prostitueze sau să cerşească, minore însărcinate. Campaniile umanitare au de luptat oriunde în lume cu indiferenţa, ignoranţa, egoismul, incompetenţa. Numai la noi, ele mai au o barieră în plus: aceea pusă de indiferenţa, ignoranţa, egoismul, incompetenţa celor care ne conduc.
Maria Iordănescu este psiholog.
