Gutuia respingătoare
O imagine de-o secundă ieri, la un semafor. Stau în maşină cu ochii beliţi pe roşu şi văd gutuiul din fundul grădinii bunicilor mei. Atît. Azi caut gutui în piaţă. Uite-mă după piatra asta prăfoasă în pieţe. Uite-mă în Traian. Nici gînd. „La ce? Nu se vinde.“ Uite-mă în Oborul ăsta moluit: „N-are mama că ţi-ar da. Nu mai am gutui că mi-o murit“. Uite-mă în Progresului. Nici ţipenie de gutuie. „S-a expirat. Nu mai e vremea ei.“ Măr, pară, gutuie – ioc. Gutuia a dispărut. La ce să folosească. Cum a dispărut de pe tarabă bama. Cine nu ştie de soarta mîncării de bame, de aia de gutui, nu a fost om odată. Gutuia. Gutuia galbenă, tare, pufoasă, seacă şi aromată. Cred că am pierdut prin „nu se vinde!“ un lucru mare, fructul acela seducător şi respingător. Gutuia te refuză, te desparte de lumea fructelor moi, comode, accesibile. Gutuile în sine, ca şi bamele, sînt ciudatele. Urîcioasa bamă, bolovănoasa gutuie nu există fiindcă nu le acceptăm în registrul facilului. Gutuia, bama, uite că dispar din sărăcie, lipsă de chef, lipsă de cultură culinară. Dar eu cred că ele dispar fiindcă omului nostru îi este frică de respingere.
Omul nostru ce bagă-n el de asta îi e frică. Haide, dom’le, n-am eu destule chestii pe cap? Ce-mi trebuie mie aventurile astea? Cui folosesc? Mie, nu. Să simt cum îmi rup dinţii în gutuie, cum leguminoasa de bamă mă zgîrîie pe cerul gurii? Nu, nu! Stau deoparte. Or, ce nu-nţelegem este că aroma gutuii, vaga bamă sînt mîngîieri. Pufoşenii, sînt tandreţe pură. Pe scurt: n-am găsit coadă de gutuie în pieţele lui octombrie.
