Adevărul despre ceaiul din Senat
Parlamentul a votat din greşeală un TVA de 5% – ziarele, 21 octombrie a.c.
Cu un oarecare regret trebuie să vă spun că rareori m-am plictisit atît de crunt precum mi-a fost dat să mă plictisesc în Senatul României. Nu insinuez că a fost vina (alt)cuiva. Dacă interesează, mai spun că acesta a fost unul dintre motivele pentru care n-am mai candidat în 2008 – şi n-am remuşcarea că ţara ar fi pierdut ceva. Pe rarii senatori care vor citi aceste rînduri îi rog să nu se supere – ci doar să mă înţeleagă (şi să-şi aducă aminte că, prin 2004-2006, nici măcar nu era Internet în băncile senatoriale, ca azi!). Aşadar, mă plictiseam – şi, în acelaşi timp, trăiam un sentiment ambiguu: pe de-o parte mă miram eu însumi de acest plictis (pentru că nu-s o persoană care să se plictisească uşor – găsesc, de regulă, lesne ceva de făcut), iar pe de altă parte chiar îmi părea rău că mă plictisesc (motivul fiind acela că, iniţial, fusesem mîndru că am ajuns în Senat). Pentru mintea mea de profesor de Istorie, Senatul era un ceva care venea din Roma antică, via România interbelică. Nu ştiu de unde o fi venit Senatul în care am intrat eu, dar nu prea semăna cu cel din mintea-mi. Nici nu spun că el era de vină – ci poate doar aşteptările mele fuseseră deplasate.
Împotriva acelui plictis am abordat toate strategiile posibile. Am citit ziare şi reviste, am scris pe laptop, am căscat, am vorbit cu vecinii (locul meu era între un coleg de generaţie şi un veteran), m-am uitat cum se plictisesc alţii, iar am mai scris, iar am mai căscat, am mai ieşit să beau un ceai (nu excela, ceaiul, acolo; preţul mic e meritat), iar am mai intrat, am mai citit şi ceva cărţi, am trimis şi primit sms-uri, m-am uitat cum cască şi alţii (inclusiv ziariştii de la balcon), iar am mai şuşotit şi tot aşa. Nu mai precizez, în context, că am mai vorbit şi la tribună – pentru că în bancă am vorbit, totuşi, mult mai mult. Ştiu că, în mod normal, unii dintre dvs. vor replica: „Dom’le, lasă vrăjeala, ce-ai căutat atunci acolo?, Ai căscat pe banii noştri!“ etc. Pentru toţi aceştia, fără a-i contrazice deloc, nu am decît o urare, din suflet: „Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului (sau cine vreţi) să ajungeţi şi dvs. acolo, să vedeţi cum e!“.
A nu înţelege careva că am ceva împotriva Senatului. Dimpotrivă. Senatul, după mine, trebuie să rămînă acolo unde este – adică într-un Parlament bicameral, aşa cum ni l-au lăsat generaţii ceva mai treze şi mai puţin căscate decît noi. Pentru că aici doream să ajung. Nu Senatul este buba. Şi nici Parlamentul, ca instituţie, nu merită ironizat, cum prea des se face la noi – unii dintre ironizanţi fiind analiştii de serviciu, pesimiştii de serviciu, jurnaliştii de servicii şi sindicaliştii de servici de cafea care, în sinea lor, ar vrea să ajungă şi ei acolo (în Parlament, adică).
Nici măcar nu vreau să vă pozez aici în inteligentul ofensat, în intelectualul deziluzionat. N-am fost mereu ofensat în Senat, nici mereu deziluzionat şi nici măcar mereu inteligent. Eu doar atît v-am spus: m-am cam plictisit. La drept vorbind, în Senat sînt o mulţime de oameni inteligenţi. Nu ştiu din vina cui, ei nu-s vizibili (poate şi din vina lor, desigur). Mecanismul parlamentar însă cred că e şubred. Cine-a citit ceva din dezbaterile de acum un secol să fie liniştit: ecoul lor s-a stins demult. Toate grupurile politice intră azi în Senat (cred că şi în Cameră) cu „tema“ făcută – cu o foaie pe care scrie la care lege se votează pro, la care contra. Ce să mai dezbaţi, în această regie? Dacă pierzi şirul, te uiţi la şeful de grup, care face semn: da sau nu. Sigur că în acest fel se cîştigă timp (pe la 1890, dezbaterile parlamentare treceau de miezul nopţii!), dar poate că s-a şi pierdut ceva.
Am colegi de generaţie care-s azi în Parlament. Sînt ei, dar parcă nu-s ei. (Oi fi trecut şi eu prin acest fenomen? Aştept să-mi spună prietenii.) Oameni care păreau normali ajung să-şi piardă candoarea şi firescul. Oameni care apărau principii acum numără steagurile prefecturii. Oameni care păreau liberi acum invocă anost „disciplina de partid“. Oameni care au luat bani de la trusturi media ajung să acuze mogulii. Parcă aşa-zisul vot uninominal a mai şi scăzut nivelul intelectual al politicii. Scrutînd în amintire, aş zice că Parlamentul din ’92 sau ’96 arăta mai bine decît cel de azi. Pe acolo au trecut, cu meritele şi păcatele lor, şi Ion Raţiu, şi Coposu, şi D.A. Lăzărescu, şi Bălăceanu-Stolnici, şi Al. Paleologu. Fără umbră de ironie spun că Al. Bârlădeanu, R. Theodorescu, Radu Câmpeanu sau A. Păunescu chiar mi se par pierderi, dat fiind peisajul de azi. Ca să nu ziceţi că-s paseist, adaug doar atît: se poate şi mai rău.
Gata, aici închei. M-am cam plictisit să-mi amintesc de acea plictiseală.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
