Ce știu copiii de azi despre trecut?

Mă întreb ce înţeleg copiii, tinerii din România ultimelor două decenii despre comunism? Care sînt informaţiile pe care ei le absorb din mass-media, din viaţa politică, din ce aud în jurul lor? 

De douăzeci de ani, comunismul este condamnat în fel şi chip: de voci anonime sau de voci cu nume sonore, de oameni de rînd sau de cei aflaţi la putere, de foşti disidenţi, de urmaşi ai celor morţi în închisorile comuniste, de organizaţii, asociaţii, grupuri. Au fost făcute zeci de documentare, înfiinţate instituţii, muzee, expoziţii, s-au ţinut discursuri, s-au scris cărţi, s-au făcut demonstraţii care să dovedească, dacă mai era cazul, cît rău au făcut cei care au condus ţara între Al Doilea Război Mondial şi Revoluţia din decembrie 1989. Chiar instituţia prezidenţială a elaborat un document oficial prin care a fost denunţată natura criminală a fostului regim şi prin care poporul român îşi cerea scuze celor care au suferit de pe urma acestuia. 

Şi totuşi: după douăzeci de ani în care tot ce era de spus pe acest subiect pare a fi spus, în care argumentele par a fi epuizate, un post de televiziune prezintă o emisiune cu titlul Ceauşescu, înger sau diavol?, o emisiune din care aflăm de la o nepoată a unui fost nomenclaturist, notoriu în anii cei mai intenşi ai dictaturii pentru duritatea şi loialitatea cu care a slujit ideologia comunistă, că toţi cei condamnaţi astăzi, pentru crimele de atunci, erau de fapt nişte idealişti, nişte oameni care au încercat să facă ce e mai bine pentru popor, au avut desigur şi eşecuri, dar, per total, nu pot fi blamaţi că au crezut în visurile lor de tinereţe petrecută în Doftana. Că au fost nişte oameni cinstiţi, care au murit săraci. Toate astea spuse într-o emisiune care încerca să elucideze nuanţele fine ale personalităţii lui Ceauşescu: încă nu ştim, nu-i aşa, dacă Ceauşescu a făcut mai mult bine decît rău, n-am aflat încă toate motivele pentru care a distrus, a întemniţat, a urmărit oameni nevinovaţi; s-ar putea ca motivaţiile lui să fie la fel de pure ca ale unui înger. Titlul emisiunii, halucinant, era comentat cu voioşie de realizatorul mîndru de găselniţa lui. În acelaşi timp, pe un alt post de televiziune rula Memorialul durerii: urmaşi ai preoţilor ucişi în temniţele comuniste povesteau felul în care le-au fost decimate familiile. 

Repet: Ce ar putea înţelege – din ce văd, aud – copiii, tinerii care nu au trăit anii comunismului? Cum ar putea măsura exact răul făcut înainte de naşterea lor din poveşti ale celor care l-au trăit? Şi, mai exact, ce văd ei acum? Vocile, anonime sau nu, care spun adevărul despre cele întîmplate atunci, sînt amuţite de foştii activişti ajunşi în funcţiile cele mai înalte ale statului de astăzi. Documentarele sînt eclipsate de talk-show-uri realizate de jurnalişti iresponsabili, ignoranţi, cu gîndirea lîncedă. Discursurile antitotalitare sînt diluate de regretele minore ale receptorilor nostalgici după „liniştea“ pe care o aveam atunci şi concediile petrecute la mare. Instituţiile desemnate să cerceteze oameni şi fapte ale regimului totalitar sînt fisurate de luptele pentru funcţii şi de acuzaţii fără noimă. Disidenţii sînt invitaţi rar în presă fiindcă nu fac rating. Dosarele de informatori, subţiate de legi menite să-i protejeze pe titularii lor, au devenit subiect de tacla privată. 

Nimeni nu pare să mai ştie ce s-a întîmplat pe 18 decembrie 2006, deşi, în acea zi, România devenise unică, printr-un gest curajos şi drept. Cîte generaţii vor mai trebui să treacă pentru ca întrebarea „A fost mai bine înainte de ’89?“ să fie uitată definitiv? 

Maria Iordănescu este psiholog.