„Ceaușescu” din copilăria mea

Filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Ceauşescu, mi-a stîrnit diverse tipuri de reacţii: ba mi s-a părut că personajul central iese „prea bine“, prea isteţ, ba prea uman ori prea comic; ba prea naiv, ba prea victimă a dezinformărilor celorlalţi. Mi s-a mai părut că, în ceea ce priveşte ultima perioadă, cea mai „feroce“, de sfîrşit al anilor ’80, nu sînt redate destule amănunte în mod real horror. 

Şi totuşi, una peste alta, am considerat filmul un demers important şi reuşit: în sfîrşit, cineva a avut curajul să arate epoca aceea de „tristă amintire“, subiect, pînă atunci, doar al mitologiilor şi speculaţiilor. Faptul că cineva a adunat, indiferent în ce viziune, toate acele materiale de arhivă, mi se pare, în primul rînd, extraordinar şi foarte necesar. 

În al doilea rînd, selecţia lui Andrei Ujică, mai ales dacă o interpretăm prin prisma pe care titlul filmului o anunţă răspicat, şi anume cea a lui Ceauşescu (personajul...) însuşi, este cît de poate de riguroasă. Avînd, în plus, şi meritul de a aduce în faţa publicului neavizat imagini inedite, precum cele din vizitele lui Ceauşescu în străinătate sau din viaţa lui privată. 

Acestea din urmă, în mod special, ar putea avea darul să „îmblînzească“ spectatorul trăitor măcar o parte a vieţii sale sub Ceauşescu: pe firul logicii „uite că era şi el om, săracu’...“. Mai ales că, dacă în epoca de atunci, de penurie şi izolare, distracţiile lui păreau dezmăţuri, astăzi, cînd ne raportăm la alt grad de opulenţă, acestea nu mai par mare lucru. Ci, mai curînd, stîngace şi lipsite de imaginaţie (cu excepţia vînătorii, care rămîne strict criminală). 

Cu toate acestea, pentru mine, copil trăitor în epoca aceea într-o familie care nu era deloc de acord cu ea, şi nu se sfia să mi-o spună, Ceauşescu rămîne, patetic formulat (dar asta e...), întruchiparea răului. A lipsei de libertate şi perspectivă. A absurdului ca mod de viaţă. A arivismelor, oportunismului şi turnătoriilor. A lucrurilor făcute de formă cu frica fondului. 

Din cauza lui am ajuns eu, copil preşcolar fiind, să produc aforisme de genul „Să fim patrioţi în bloc!“. Pentru că pe vremea aceea, prin anii ’70 spre sfîrşit, prietenii care veneau la noi vorbeau ce vorbeau, orice fel de lucruri, inclusiv împotriva regimului, după care se cenzurau şi, mai ales, îmi atrăgeau mie atenţie ca nu cumva să spun la şcoală. De aici cred că mi se trag, pînă în ziua de azi, frica şi stinghereala de a vorbi în public: de cîte ori vorbeai, atunci, trebuia să spui ceva într-o anumită proporţie neadevărat, de la jurămîntul UTC-ist pe care l-am depus şi pînă la imnul „Trei culori“ pe care îl cîntam în fiecare dimineaţă. 

Continuînd cu introducerile la compunerile de la română pe teme istorice în care „dădea bine“ să pui o frază-standard cu „vitejia de veacuri“ a poporului român, neclintit ca o stîncă... frază care, pavoazată cu cîteva date, mergea, de altfel, şi la istorie. 

Tot din cauza lui, în copilăria mică, Mihaela şi Azorel ţineau doar zece minute, după care venea... emisiunea lui, îngrozitor de plictisitorul telejurnal. 

Şi multe lucruri fireşti pe care mi le doream trebuiau să rămînă la nivel de dorinţă, sau să vină de undeva de departe, şi anume de la naşa mea din Germania (norocul meu că o aveam), care îmi trimitea cam de trei ori pe an pachete conţinînd bomboane, haine şi păpuşi. 

Desigur, o să-mi spuneţi, nu are nici un rost să te lamentezi cu copilăria ta oprimată, toţi am avut experienţe similare... 

Dar nici nu vreau să mă lamentez. Şi copilăria mea nu a fost deloc oprimată, ci foarte fericită. Dar asta în nici un caz datorită epocii în care am trăit sau sistemului social de atunci. Ci familiei mele şi prietenilor noştri, care au ştiut, cam în stilul tatălui din filmul La vita è bella al lui Benigni, să-mi creeze o utopie. 

Ceauşescu – cel din film – a fost cel care ne-a pus la treabă să închipuim asemenea utopii. Ne-a învăţat cumva să trăim în ele, să fim un soi de autişti. 

Deşi, odată cu trecerea anilor şi cu schimbarea sistemelor, ne-am mai obişnuit cu existenţa pragmatică, o doză de autism tot ne-a rămas. Filmul lui Ujică mi-a adus aminte, cu tristeţe necesară, de acest lucru. Şi de cauzele lui.