Societate

Drumurile noastre sînt aşa cum sînt, pline de gropi, noroaie, praf, bălţi, murdalîcuri şi „multe alte grozăvii ce nu se pot spune“, cum ar zice documentele din vremea primei modernităţi. Unii strigă că am avea nevoie de ele, de drumuri, alţii dimpotrivă recomandă avionul şi statul acasă. La început de secol XIX, cînd România se deschidea spre „Europa“, era cam tot fără drumuri, tot cu hîrtoape şi gropi, tot cu murdalîc şi noroaie.

Copilăria şi adolescenţa mea, trăite înainte de ’89, nu au fost marcate de vreo întîlnire decisivă pentru formarea mea cu un adult, fie el profesor, rudă, vecin. N-am avut norocul să fac parte dintre generaţiile care au (mai) prins ca dascăli oameni formaţi şi educaţi înainte de instalarea comunismului. Liceul pedagogic, „cimitir al tinereţii mele“, avea profesori preocupaţi, mai curînd, de bentiţele şi matricolele obligatorii, de depistarea sprîncenelor pensate şi pedepsirea posesoarelor lor.

Dincolo de lapte şi ouă, frigiderele de la oraş păstrează în burţile de inox (cu minidozator de apă şi cuburi de gheaţă) tot soiul de lucruri absolut inutile. O categorie aparte ar fi ingredientele necesare unei cine exotice ratate. Sosuri de peşte odioase aflate în diverse stadii de consum. Lapte de cocos în cutii mici, dreptunghiulare. Muguri de bambus şi de fasole mixaţi cu un soi de porumb mic, dubios la privire.

Julia Roberts a fost eroina adolescenţei mele prelungite (sau cu siguranţă una dintre ele): personajele ei mi-au împrumutat şi imprimat o serie din idealurile romantice facile prin care, în general, „trebuie“ să treacă orice fată medie care se respectă. Pretty Woman (1990, regia Garry Marshall) – Cenuşăreasa anilor ’90 – este unul dintre acestea.

Nu există. Cu dovleacul nu am nici o amintire în afară de cea porcească. E dovleac? Dă-l la porc. Şi cred că nici acum nu am o dovadă clară a măririi lui între papilele mele gustative. Mor după seminţele de dovleac. Şi mănînc, fur, iau de pe unde apuc cîte o pungă şi sparg cu nădejde şi miracol.

România este ţara în care chiar şi cele mai harnice dame de consumaţie sînt revirginate la minut şi sînt prezentate poporului ca adevărate întrupări ale neprihănirii. Mai uscate, mai curate, acum cu 30% mai mult! Orice grozăvie ai face, în ţara asta se pare că nu ai nici o şansă să te compromiţi. Chiar dacă-ţi sînt scoase la lumină matrapazlîcurile, chiar dacă ajung la public tot felul de dovezi ale mîrşăviilor tale sau ale lumii joase în care te învîrţi, a doua zi poţi apărea la televizor

Nu mai scriu, dom’le, nimic despre nici o iniţiativă legislativă. M-am săturat să comentez inepţiile unuia şi altuia, care cum se trezeşte vrea el să dea o lege a presei. Şi noi ne dăm de ceasul morţii, ca fraierii... Cam aşa dialogam cu mine însămi la ceasul marilor decizii (dimineaţa, în faţa oglinzii, cu periuţa de dinţi în mînă – acolo adevărurile grave se pot rosti în toată grozăvia lor).

Densuşul e o comună undeva în nord-vestul Ţării Haţegului, situată la capătul unor văi prin care se scurg în depresiune nu prea înalţii munţi Poiana Ruscăi. De vii dinspre Caransebeş, la vreo şase kilometri înainte de Haţeg, prin centrul Toteştiului, trebuie să faci stînga. Un panou plasat chiar la intersecţie te informează că pînă la biserica Densuş, „monument istoric atestat din sec. XIII“, mai ai tot şase kilometri. Despre vreunul dintre Densuşieni – nimic!

Un amabil producător al televiziunii VPRO din Olanda m-a contactat în vederea realizării unui documentar despre Nicolae Ceauşescu. Modesta mea contribuţie la proiect urma să fie, desigur, să vorbesc cinci minute despre cel ce ne fu cîrmaci vreme de 24 de ani. Cum respectivul producător a ajuns la mine în urma unor indicii plecate din breasla universitară, profit de ocazie să-i salut pe cei ce m-au recomandat. Nu ştiu cine-ar putea fi ei, drept care cu inima deschisă le mulţumesc pentru imaginea,

Cînd nea Pandele de Voluntari a anunţat ridicarea unei biserici cît un stadion, mai toţi l-au luat în rîs. „Auzi, biserică cu lift şi clopote de zeci de mii de euro?! Mai bine ar fi făcut o şcoală.“ Comentarii întemeiate, poate, avînd în vedere că totuşi educaţia este cheia unei societăţi respirabile. Dar atunci cînd ridică o biserică, sau doar anunţă această intenţie, semenii noştri nu prea se gîndesc la suflet sau la binele obştesc, ci cu totul alte gînduri mercantile le bîntuie minţile.

Recunosc cinstit: mi-am mituit copilul. De mic. O jucărie cu preţul scris cu multe cifre, o bomboană înainte de masă, o îngheţată interzisă de medic, orice a fost nevoie pentru un favor. Unul mic. Suflet slab de mamă, am crezut în cuvîntul lui de om abia născut, cu doar cîţiva ani petrecuţi pe pămînt, că îmi va îndeplini dorinţa. Dar n-a fost, n-a fost aşa.

Vio de la buticul din staţia de tramvai e un personaj mitic (puneţi dumneavoastră accentele cum vreţi). E jumătate de om călare pe jumătate de litră de vin contrafăcut. Vio e Violeta şi, de şase ani de cînd o cunosc, nu i-am văzut niciodată încălţările. Ca alte surate de-ale ei, există numai de la jumătate în sus, încadrată de pachetele goale de ţigări lipite de geam, decolorate de soare pînă la umbrele pale a ceea ce ar fi trebuit să fie.

M-am învăţat, de-a lungul timpului, să nu mă mai enervez din cauza lucrurilor excesiv de concrete. Să nu le iau prea tare în serios, să le trec, din start, la categoria „neesenţiale“; să fiu „Zen“, cum spun multe dintre cunoştinţele mele (bănuiesc că fără să ştie exact ce înseamnă). Unele dintre acestea sînt strict „calamităţi domestice“. Necazuri utilitare, legate de robinete, calorifere, instalaţii electrice, uşi, ferestre.

În piaţa asta, băgată între blocuri şi case cenuşii şi dărăpănate, intri-ieşi fără gust. „E de toate“ dar de cîte ori mă plimb mă simt păcălit, urît, călcat în picioare, cu alimente în desagă şi cu toate astea frînt, furios pe ceea ce am cumpărat. Ţăranii nu-s.

Cartea doamnei Anca Vasiliu Despre diafan, apărută în 1997 la J. Vrin şi tradusă de Irinel Antoniu în 2010 la Editura Polirom, este pentru filozofia românească o provocare categorică. Ea vizează reconstrucţia unei problematici platonico-aristotelice, cu dezvoltări medievale greceşti, arabe şi latine, privind natura intermediară, de la diafanul şi intelectul posibil aristotelic la receptacolul platonician, sau de la imaginea în tradiţia greacă pînă la supravieţuirile ei în teologia creştină timpu

Înşiraţi de-o parte a unui grătar îngust şi lung ca un jgheab de adăpătoare stau, aşezaţi pe scăunele, muşterii; de cealaltă parte, în picioare, grătargiul. Între ei se află, aşadar, dogoarea jarului, iar deasupra tuturor, bolta încăpătoare a hotei de aramă. Hota puternică, supradimensionată – specifică ocakbaşî-ului – nu îngăduie nici unui fir de fum să scape în încăpere.

Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru ca... Da, stăm prost, este criză, situaţiunea e cum nu se poate mai rea. Ce fac în cazul acesta televiziunile noastre responsabile, cele care se recomandă drept „canale de utilitate publică“?

Ce bine ar fi dacă oamenii n-ar mai avea nevoie de poliţie, de preşedinţi, de primari, de prefecţi, de legiuitori sau de coafeze! Într-o grădină a Edenului ne-am plimba atunci cu toţii, mînă-n mînă, judecătorul (care n-ar mai fi judecător) şi hoţul (care n-ar mai fi hoţ) ar înălţa aceleaşi rugi, capra & varza & lupul s-ar căra cu rîndul în spate peste punţi, cîrtiţa şi fluturele ar cînta pe-o singură voce imnul glorioasei Naturi, Gabriela Vrînceanu Firea şi Cristian Boureanu ar dănţui înlănţuiţi

Cînd, la începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române intraseră pe drumul ireversibil al modernizării, cei şcoliţi s-au considerat datori să-i lumineze pe cei mulţi. Ştiinţa devine argumentul suprem pentru a convinge de necesitatea schimbării, pentru a arăta că progresul rezidă în inovare, pentru a prezenta bunăstarea ca rezultat al unor măsuri deja „cercetate“ şi analizate şi de alţii.

„O tînără femeie de ştiinţă“, după cum singură s-a prezentat pe site, a consemnat în comentariul la articolul „Războiul între sexe...“ două idei principale, şi anume: 1) că i se pare firesc ca mamele de băieţi să fie mai protective cu băieţii şi 2) mă întreabă conform căror descoperiri ştiinţifice afirm că există în datele biologice ale băieţilor şi fetiţelor diferenţe care pot duce la niveluri diferite de dezvoltare a abilităţilor.

La Kinodiseea, primul festival de film pentru copii, şi, mai nou, şi pentru adolescenţi, din România, aflat la a doua ediţie anul acesta, am reuşit să văd doar un singur film. Sebbe, în regia lui Babak Najafi, o producţie Suedia 2009. Sebbe nu e, în nici un caz, un film pentru copii. E destinat strict celor peste 14 ani, adolescenţilor.

Era numele unui joc de copii jucat în faţa blocului. Habar n-am dacă o mai exista şi acum. Ţin minte că era o competiţie a alegerii. Adică grupul de copii alegea un domeniu (flori, fete, vezi bine), din grup se desprindeau doi care-şi alegeau, la rîndul lor, numele unei flori, unei fete, unui film sau al unui actor. Dintre cei doi rămînea în joc apoi cel al cărui nume (de fată, de floare) era preferat de majoritatea.

Dar mai jumătate decît leuşteanul era făcută baba înghiţită de paporniţă. În mijlocul trotuarului din faţa Big Berceni. Şi era cu nasul în leuştean, şi-n mărar, şi-n ţelină – frunze. Nu ştiu ce drac mai aranja la foile alea, încă verzi şi treze la unu de prînz. Era baba ca pe bucata ei de pămînt. „Hai, mai ia o legătură să fie leul.“ Unde te duce ispita asta? În ciorbă.

„Vă rugăm să pregătiţi paşapoartele: intrăm pe teritoriul Autorităţii Palestiniene. Pregătiţi paşapoartele şi aşteptaţi în linişte. Facem tot posibilul ca verificarea paşapoartelor să nu dureze mult.“ În maşina de tip mini-bus, însoţitorul oferă ultimele instrucţiuni grupului de pelerini veniţi să viziteze locul în care, potrivit tradiţiei şi învăţăturii creştine, s-a născut Mîntuitorul. Aflat lîngă Ierusalim, Bethleemul de astăzi oferă încă de la intrare o privelişte sumbră.

Kokoreç este una dintre cele mai populare mîncăruri turceşti din măruntaie (sakatat). Cuvîntul balcanic, albanezo-greco-turc, înseamnă, la origini, „ştiulete de porumb“ – vezi „cucuruz“. Kokoreç se obţine înfăşurînd strîns, pe o ţepuşă suficient de lungă, metri nenumăraţi de intestin subţire de miel de lapte (süt kuzu), pînă ce fuiorul de maţe măsoară în grosime un lat de palmă.

Am fost, într-o vreme, un apropiat al lui Răzvan Rădulescu. Mi-era cel mai bun prieten. Aşa stînd lucrurile, mi-e foarte greu să scriu despre filmul lui şi al Melissei de Raaf – Felicia înainte de toate (care poate fi văzut, mai nou, şi la HBO). Cum să-mi fie uşor să spun ceva despre el, cînd am dormit în patul Feliciei, cînd am folosit baia pe care-o foloseşte şi ea, cînd – mai cu seamă – i-am cunoscut atît de bine părinţii?

Dl senator Ioan Ghişe are mai nou, în lumina publică, dubioasa onoare de a se număra printre cei care, într-un fel sau altul, au încercat să impună o formă de reglementare asupra presei. Iniţiativa sa legislativă apare în siajul a două mari non-realizări parlamentare, mai exact cea susţinută de senatorul Lia Olguţa Vasilescu şi, mai recent, cea a deputatului Silviu Prigoană.

Zilele acestea sindicatele anunţaseră mari mişcări de protest. Însă în afară de o oarecare isterie colectivă amplificată obsesiv de media, evenimentele au urmat un scenariu similar cu cel de la începutul verii, cînd sindicatele declaraseră grevă generală ca reacţie la măsurile de austeritate anunţate de preşedintele Băsescu. România nu e Grecia – asta e lecţia pe care am tras-o din experienţa protestelor româneşti. Chiar atunci cînd le ajunge cuţitul la os, spiritul protestatar al românilor nu s

Aproximativ treizeci de mii de oameni, convocaţi de marile centrale sindicale (Cartel Alfa, BNS, CNSLR-Frăţia, CSDR şi Meridian) au demonstrat în Piaţa Victoriei împotriva măsurilor anunţate de preşedinte şi Guvern, de reducere a pensiilor şi a salariilor bugetarilor. S-au strigat lozinci contra guvernanţilor, atmosfera fiind însă paşnică. Un singur moment a fost mai tensionat, cînd manifestanţii au aruncat cu ouă în Mircea Hoară, membru PD-L, care era invitat în piaţă de postul de televiziun

Toată povestea aceasta începe, de fapt, de la nişte încăpăţînaţi. Acum 65 de ani, la începuturile comunizării României, nu toţi românii s-au comportat la fel. Unii s-au fofilat: politicieni precum Mihail Ralea, Gheorghe Tătărescu ş.a. au format primul contingent al „tovarăşilor de drum“, autoamăgindu-se că vor întîrzia astfel proliferarea marionetelor lui Stalin. Savanţi precum C.I. Parhon, Traian Săvulescu ş.a. au căzut pe spate în faţa „miracolelor progresiste“ ale ştiinţei sovietice, pe care

Pentru a face accesibile tuturor noile reguli, noile norme după care urmează să se organizeze societatea, se inventează organe de „publicarisire“. Cuvîntul „Manual“, preluat de la francezi, ajunge să servească orice regulă şi categorie socială, fie că este vorba de vulgarizarea unor norme, fie că este vorba chiar de un regulament mult mai accesibil prin intermediul unui manual. Apar astfel Manualul soldatului, Manualul slujbaşilor casnici, Manual de „iconomie domestică“, Manualul şcolarul

Nu-i vreme de dat bani pe saci plini cu jucării. Dar şi dacă n-am fi fost bîntuiţi de criză şi de măsuri bezmetice împotriva ei, tot n-am putea ţine pasul cu oferta imensă de jocuri şi jucării îndesată pe rafturi, la tot pasul: munţi coloraţi de plastic, cauciuc, carton sau hîrtie, transformaţi în păpuşi, maşini, trenuleţe, mingi sau cd-uri cu jocuri ar putea înghiţi bugetul unei familii pe următoarele trei generaţii care ar vrea să o ţină tot într-o distracţie.

Propoziţia de mai sus nu se referă la vreun remake al filmului, deja clasic, Angela merge mai departe. Angela este numele unei românce plecate, conform unui pattern cunoscut de ceva timp, să lucreze ca menajeră pentru o doamnă venerabilă din Italia. Într-un film. Mar Nero, în regia lui Federico Bondi. Cu Dorotheea Petre, Ilaria Occhini, Maia Morgenstern, Vlad Ivanov şi Corso Salani. Coproducţie italo-franco-română ce a avut recent premiera.

O tînără îşi rupe coloana, după ce se aruncă în Dîmboviţa cu un pian meşterit acasă cu prietenii, într-un concurs organizat de compania care produce Red Bull. Lumea începe să se întrebe cum e cu siguranţa la concursurile astea, ce spun organizatorii, unde şi cînd se termină asumarea propriei răspunderi. Gică vine şi zice: „Aşa i-a trebuit, o proastă. Hahaha! Red Bull cu whisky e bun!“.

Piaţa Rîmnicu Sărat 2 este chiar lîngă Complex. De cînd n-aţi mai auzit asta: „Mai pun o ceapă să iasă leul?“. De niciodată. Fructele, legumele nu sînt perfecte decît în moartea lor, în cerul nostru de gură, învelite-n mirodenii, făcute terci pentru paradis. Nici preţul lor nu este mereu egal, mereu întreg. Nu este decît infinită fracţie. Cred că ceea ce m-a învăţat supermarketul a fost să iau cu bucata din lucrurile din care-n viaţă luam cu kilu’.

Turan îşi opri oamenii înainte de vîrful dealului, cu o mişcare bruscă din mîna stîngă. Printre copaci se vedeau fumurile de la casele din vale. Descălecă şi el şi se duse cu băgare de seamă către vîrf, să nu-l vadă ghiaurii. Bătuse cale lungă, de la sălaşurile tătarilor de lîngă Volga, pînă aici. Spera să mai vină măcar o dată cu pradă bogată. Ocolise cu dibăcie sătucul unguresc de unde se scotea sare, ca să nu alerteze trupele regale de la Sighet.

Vineri au ieşit în stradă poliţiştii. După unii – 5000 de persoane, după cei mai optimişti – 8000. Cele două televiziuni de ştiri s-au ambalat, au trimis care de reportaj la faţa locului, au improvizat studiouri în Piaţa Victoriei şi au transmis pas cu pas manifestaţia. Apoi au aşteptat, frîngîndu-şi pumnii, să iasă cu încăierare, dar aceasta n-a avut loc. Îmi închipui că trebuie să fie foarte frustrant pentru un om de televiziune!...