Societate

În piaţa asta, băgată între blocuri şi case cenuşii şi dărăpănate, intri-ieşi fără gust. „E de toate“ dar de cîte ori mă plimb mă simt păcălit, urît, călcat în picioare, cu alimente în desagă şi cu toate astea frînt, furios pe ceea ce am cumpărat. Ţăranii nu-s.

Cartea doamnei Anca Vasiliu Despre diafan, apărută în 1997 la J. Vrin şi tradusă de Irinel Antoniu în 2010 la Editura Polirom, este pentru filozofia românească o provocare categorică. Ea vizează reconstrucţia unei problematici platonico-aristotelice, cu dezvoltări medievale greceşti, arabe şi latine, privind natura intermediară, de la diafanul şi intelectul posibil aristotelic la receptacolul platonician, sau de la imaginea în tradiţia greacă pînă la supravieţuirile ei în teologia creştină timpu

Înşiraţi de-o parte a unui grătar îngust şi lung ca un jgheab de adăpătoare stau, aşezaţi pe scăunele, muşterii; de cealaltă parte, în picioare, grătargiul. Între ei se află, aşadar, dogoarea jarului, iar deasupra tuturor, bolta încăpătoare a hotei de aramă. Hota puternică, supradimensionată – specifică ocakbaşî-ului – nu îngăduie nici unui fir de fum să scape în încăpere.

Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru ca... Da, stăm prost, este criză, situaţiunea e cum nu se poate mai rea. Ce fac în cazul acesta televiziunile noastre responsabile, cele care se recomandă drept „canale de utilitate publică“?

Ce bine ar fi dacă oamenii n-ar mai avea nevoie de poliţie, de preşedinţi, de primari, de prefecţi, de legiuitori sau de coafeze! Într-o grădină a Edenului ne-am plimba atunci cu toţii, mînă-n mînă, judecătorul (care n-ar mai fi judecător) şi hoţul (care n-ar mai fi hoţ) ar înălţa aceleaşi rugi, capra & varza & lupul s-ar căra cu rîndul în spate peste punţi, cîrtiţa şi fluturele ar cînta pe-o singură voce imnul glorioasei Naturi, Gabriela Vrînceanu Firea şi Cristian Boureanu ar dănţui înlănţuiţi

Cînd, la începutul secolului al XIX-lea, Principatele Române intraseră pe drumul ireversibil al modernizării, cei şcoliţi s-au considerat datori să-i lumineze pe cei mulţi. Ştiinţa devine argumentul suprem pentru a convinge de necesitatea schimbării, pentru a arăta că progresul rezidă în inovare, pentru a prezenta bunăstarea ca rezultat al unor măsuri deja „cercetate“ şi analizate şi de alţii.

„O tînără femeie de ştiinţă“, după cum singură s-a prezentat pe site, a consemnat în comentariul la articolul „Războiul între sexe...“ două idei principale, şi anume: 1) că i se pare firesc ca mamele de băieţi să fie mai protective cu băieţii şi 2) mă întreabă conform căror descoperiri ştiinţifice afirm că există în datele biologice ale băieţilor şi fetiţelor diferenţe care pot duce la niveluri diferite de dezvoltare a abilităţilor.

La Kinodiseea, primul festival de film pentru copii, şi, mai nou, şi pentru adolescenţi, din România, aflat la a doua ediţie anul acesta, am reuşit să văd doar un singur film. Sebbe, în regia lui Babak Najafi, o producţie Suedia 2009. Sebbe nu e, în nici un caz, un film pentru copii. E destinat strict celor peste 14 ani, adolescenţilor.

Era numele unui joc de copii jucat în faţa blocului. Habar n-am dacă o mai exista şi acum. Ţin minte că era o competiţie a alegerii. Adică grupul de copii alegea un domeniu (flori, fete, vezi bine), din grup se desprindeau doi care-şi alegeau, la rîndul lor, numele unei flori, unei fete, unui film sau al unui actor. Dintre cei doi rămînea în joc apoi cel al cărui nume (de fată, de floare) era preferat de majoritatea.

Dar mai jumătate decît leuşteanul era făcută baba înghiţită de paporniţă. În mijlocul trotuarului din faţa Big Berceni. Şi era cu nasul în leuştean, şi-n mărar, şi-n ţelină – frunze. Nu ştiu ce drac mai aranja la foile alea, încă verzi şi treze la unu de prînz. Era baba ca pe bucata ei de pămînt. „Hai, mai ia o legătură să fie leul.“ Unde te duce ispita asta? În ciorbă.

„Vă rugăm să pregătiţi paşapoartele: intrăm pe teritoriul Autorităţii Palestiniene. Pregătiţi paşapoartele şi aşteptaţi în linişte. Facem tot posibilul ca verificarea paşapoartelor să nu dureze mult.“ În maşina de tip mini-bus, însoţitorul oferă ultimele instrucţiuni grupului de pelerini veniţi să viziteze locul în care, potrivit tradiţiei şi învăţăturii creştine, s-a născut Mîntuitorul. Aflat lîngă Ierusalim, Bethleemul de astăzi oferă încă de la intrare o privelişte sumbră.

Kokoreç este una dintre cele mai populare mîncăruri turceşti din măruntaie (sakatat). Cuvîntul balcanic, albanezo-greco-turc, înseamnă, la origini, „ştiulete de porumb“ – vezi „cucuruz“. Kokoreç se obţine înfăşurînd strîns, pe o ţepuşă suficient de lungă, metri nenumăraţi de intestin subţire de miel de lapte (süt kuzu), pînă ce fuiorul de maţe măsoară în grosime un lat de palmă.

Am fost, într-o vreme, un apropiat al lui Răzvan Rădulescu. Mi-era cel mai bun prieten. Aşa stînd lucrurile, mi-e foarte greu să scriu despre filmul lui şi al Melissei de Raaf – Felicia înainte de toate (care poate fi văzut, mai nou, şi la HBO). Cum să-mi fie uşor să spun ceva despre el, cînd am dormit în patul Feliciei, cînd am folosit baia pe care-o foloseşte şi ea, cînd – mai cu seamă – i-am cunoscut atît de bine părinţii?

Dl senator Ioan Ghişe are mai nou, în lumina publică, dubioasa onoare de a se număra printre cei care, într-un fel sau altul, au încercat să impună o formă de reglementare asupra presei. Iniţiativa sa legislativă apare în siajul a două mari non-realizări parlamentare, mai exact cea susţinută de senatorul Lia Olguţa Vasilescu şi, mai recent, cea a deputatului Silviu Prigoană.

Zilele acestea sindicatele anunţaseră mari mişcări de protest. Însă în afară de o oarecare isterie colectivă amplificată obsesiv de media, evenimentele au urmat un scenariu similar cu cel de la începutul verii, cînd sindicatele declaraseră grevă generală ca reacţie la măsurile de austeritate anunţate de preşedintele Băsescu. România nu e Grecia – asta e lecţia pe care am tras-o din experienţa protestelor româneşti. Chiar atunci cînd le ajunge cuţitul la os, spiritul protestatar al românilor nu s

Aproximativ treizeci de mii de oameni, convocaţi de marile centrale sindicale (Cartel Alfa, BNS, CNSLR-Frăţia, CSDR şi Meridian) au demonstrat în Piaţa Victoriei împotriva măsurilor anunţate de preşedinte şi Guvern, de reducere a pensiilor şi a salariilor bugetarilor. S-au strigat lozinci contra guvernanţilor, atmosfera fiind însă paşnică. Un singur moment a fost mai tensionat, cînd manifestanţii au aruncat cu ouă în Mircea Hoară, membru PD-L, care era invitat în piaţă de postul de televiziun

Toată povestea aceasta începe, de fapt, de la nişte încăpăţînaţi. Acum 65 de ani, la începuturile comunizării României, nu toţi românii s-au comportat la fel. Unii s-au fofilat: politicieni precum Mihail Ralea, Gheorghe Tătărescu ş.a. au format primul contingent al „tovarăşilor de drum“, autoamăgindu-se că vor întîrzia astfel proliferarea marionetelor lui Stalin. Savanţi precum C.I. Parhon, Traian Săvulescu ş.a. au căzut pe spate în faţa „miracolelor progresiste“ ale ştiinţei sovietice, pe care

Pentru a face accesibile tuturor noile reguli, noile norme după care urmează să se organizeze societatea, se inventează organe de „publicarisire“. Cuvîntul „Manual“, preluat de la francezi, ajunge să servească orice regulă şi categorie socială, fie că este vorba de vulgarizarea unor norme, fie că este vorba chiar de un regulament mult mai accesibil prin intermediul unui manual. Apar astfel Manualul soldatului, Manualul slujbaşilor casnici, Manual de „iconomie domestică“, Manualul şcolarul

Nu-i vreme de dat bani pe saci plini cu jucării. Dar şi dacă n-am fi fost bîntuiţi de criză şi de măsuri bezmetice împotriva ei, tot n-am putea ţine pasul cu oferta imensă de jocuri şi jucării îndesată pe rafturi, la tot pasul: munţi coloraţi de plastic, cauciuc, carton sau hîrtie, transformaţi în păpuşi, maşini, trenuleţe, mingi sau cd-uri cu jocuri ar putea înghiţi bugetul unei familii pe următoarele trei generaţii care ar vrea să o ţină tot într-o distracţie.

Propoziţia de mai sus nu se referă la vreun remake al filmului, deja clasic, Angela merge mai departe. Angela este numele unei românce plecate, conform unui pattern cunoscut de ceva timp, să lucreze ca menajeră pentru o doamnă venerabilă din Italia. Într-un film. Mar Nero, în regia lui Federico Bondi. Cu Dorotheea Petre, Ilaria Occhini, Maia Morgenstern, Vlad Ivanov şi Corso Salani. Coproducţie italo-franco-română ce a avut recent premiera.

O tînără îşi rupe coloana, după ce se aruncă în Dîmboviţa cu un pian meşterit acasă cu prietenii, într-un concurs organizat de compania care produce Red Bull. Lumea începe să se întrebe cum e cu siguranţa la concursurile astea, ce spun organizatorii, unde şi cînd se termină asumarea propriei răspunderi. Gică vine şi zice: „Aşa i-a trebuit, o proastă. Hahaha! Red Bull cu whisky e bun!“.

Piaţa Rîmnicu Sărat 2 este chiar lîngă Complex. De cînd n-aţi mai auzit asta: „Mai pun o ceapă să iasă leul?“. De niciodată. Fructele, legumele nu sînt perfecte decît în moartea lor, în cerul nostru de gură, învelite-n mirodenii, făcute terci pentru paradis. Nici preţul lor nu este mereu egal, mereu întreg. Nu este decît infinită fracţie. Cred că ceea ce m-a învăţat supermarketul a fost să iau cu bucata din lucrurile din care-n viaţă luam cu kilu’.

Turan îşi opri oamenii înainte de vîrful dealului, cu o mişcare bruscă din mîna stîngă. Printre copaci se vedeau fumurile de la casele din vale. Descălecă şi el şi se duse cu băgare de seamă către vîrf, să nu-l vadă ghiaurii. Bătuse cale lungă, de la sălaşurile tătarilor de lîngă Volga, pînă aici. Spera să mai vină măcar o dată cu pradă bogată. Ocolise cu dibăcie sătucul unguresc de unde se scotea sare, ca să nu alerteze trupele regale de la Sighet.

Vineri au ieşit în stradă poliţiştii. După unii – 5000 de persoane, după cei mai optimişti – 8000. Cele două televiziuni de ştiri s-au ambalat, au trimis care de reportaj la faţa locului, au improvizat studiouri în Piaţa Victoriei şi au transmis pas cu pas manifestaţia. Apoi au aşteptat, frîngîndu-şi pumnii, să iasă cu încăierare, dar aceasta n-a avut loc. Îmi închipui că trebuie să fie foarte frustrant pentru un om de televiziune!...

A fi vedetă – şi mai ales una TV – în România este o profesie în sine. Una care nu necesită şcoli, diplome sau vreun talent anume. (E drept că presupune uneori anumite înclinaţii, dar, din pudoare, nu voi lua în discuţie unghiurile respective.) A fi vedetă este, pentru multe şi mulţi, încununarea firii şi apogeul fiinţei. Mai există, desigur, anumiţi recalcitranţi, care strîmbă din nas şi spun că s-au sastisit de atîtea, citez, panarame.

Inventivitatea celor puternici s-a dovedit întotdeauna prolifică atunci cînd a fost vorba să mai strîngă un ban de la cei mulţi, adică de la norod/nărod. Că s-au numit biruri, dări, dajdii, taxe, impozite – puţin importă; de cînd e lumea, otcîrmuirile s-au străduit să ia, dar fără să dea.

E firească dorinţa oricărui părinte de a-şi proteja copilul. Vreau să-l ţin cît mai departe de orice i-ar putea face rău, de mizerii, promiscuitate, abuz fizic, cuvinte murdare. Aş vrea pentru el o lume perfectă, în care oamenii respectă legi scrise şi nescrise şi în care protecţia micului cetăţean să fie infailibilă. Dar ştiu bine că o astfel de lume nu există, nici măcar în poveşti.Ce soluţii am deci, pentru a-l ajuta pe cel mic să răzbată în lumea imperfectă în care am ales să-l aduc?

Mîncarea, cel puţin pentru noi, cei copilăriţi pe vremea lui Ceauşescu, era, fără doar şi poate, un imperativ. Oamenii mari din jurul nostru făceau eforturi uneori disperate (e adevărat, mai puţine în anii ’70, spre început) să... ne hrănească. Nu zic că eram, Doamne fereşte, singurii într-o atare situaţie. Generaţia părinţilor noştri a făcut foame mai rea după război.

Am avut animale în casă toată copilăria şi viaţa adultă de pînă acum. Povestea noastră de dragoste a început cu un pui de pisică băgat clandestin în casă. Mic, tărcat, cu ochii abia mijiţi, cu lăbuţe tremurătoare şi o coadă cam cît degetul meu mic de şcolar în clasa a II-a.

O bătrînică mi-a cerut 1 leu pe grămada cu usturoi. Patru căpăţîni, cu foiţa răvăşită, cu miezul usturoiului pe ici-colo înţepat. Ce-i de făcut? Eu am făcut: i-am dat leul, i-am luat usturoiul. Eram în faţă la Hypermarket-ul Real, ora 11, sîmbătă.

De mai bine de un deceniu încoace, literatura patristică a revenit, în România, pe piaţa studiilor religioase, a ideilor, a culturii. Specialişti, mai cu seamă tineri legaţi de mediul universitar occidental, şi editori de prestigiu oferă publicului textele Părinţilor Bisericii aşezate într-o ramă academică largă, erudită, alcătuită din ce e mai recent în materie de cercetare a gîndirii religioase.

Deşi cele mai multe denumiri central-europene ale clătitei – palacsinta în ungară, Palatschinke în Austria, palainka în cehă etc. – trimit la o origine latină a cuvîntului, placenta, românii se încăpăţînează să numească aluatul subţire, copt iute în tigaie, clătită, nu plăcintă, de la un cuvînt slav ce înseamnă „a scutura“ (de unde şi a clăti, a clătina). Pesemne, de la gestul amestecării aluatului cu ouă şi cu lapte, ori din cauza manevrei iscusite de întoarcere a clătitei.

Scriam data trecută despre o ecranizare bună după o carte puternică, Moromeţii, unde Stere Gulea a reuşit să-şi impună tonul propriu în faţa discursului lui Marin Preda – şi asta fără să modifice povestea din roman. Întîmplarea a făcut ca săptămîna aceasta să văd, la HBO, o altă ecranizare după o proză remarcabilă: Caravana cinematografică, filmul din 2010 al lui Titus Muntean după nuvela publicată de Ioan Groşan în volumul lui de debut, din 1985.

De la o zi la alta remarc infuzia, aparent de nestăvilit, a pseudo-reality-show-urilor (am ales această denumire avînd în vedere că ele folosesc scenarii evidente pe care actorii de ocazie, amatori, şi le însuşesc cu mai mult sau mai puţin talent), dar şi, mai rar e drept, a unor adevărate reality-show-uri precum cel difuzat de către PRO TV, intitulat Serviţi, vă rog, care nu beneficiază de un scenariu foarte exact, lăsînd o libertate de mişcare personagiilor, demnă de laudă. Însă şi acest forma

"Cel mai interesant a fost cînd a călcat domnul Ceauşescu în rahat (rîde). Nu aveam toalete. Era ditamai şantierul, dar foarte puţine toalete. Generalul Bogdan, mîna dreaptă a lui Ceauşescu, şi-a scos batista şi l-a şters pe tovarăşu’ de mizerie. A doua zi aveam 30 de toalete, pe puţin, făcute peste noapte. Casa Poporului n-a făcut-o Ceauşescu, noi am făcut-o, noi, locuitorii României, s-a băgat foarte mult material, s-a spart, s-a aruncat, iar s-a băgat material, doamna arhitectă care se dă mar

De cîte ori am ajuns, în anii din urmă, în republici din spaţiul fostei URSS, o creatură anume s-a ţinut scai de mine, prin orice cameră de hotel mi-a fost dat să intru. Cînd tăceam eu, vorbea ea. Cînd mă băgam în pat, venea după mine. Pe scurt: ori de cîte ori, serile, pipăiam telecomanda, rămîneam finalmente captat de o emisie anume, a cărei limbă n-o înţelegeam ioc, dar care avea un ce foarte captivant.