De ce e bine să explodeze mămăliga
Zilele acestea sindicatele anunţaseră mari mişcări de protest. Însă în afară de o oarecare isterie colectivă amplificată obsesiv de media, evenimentele au urmat un scenariu similar cu cel de la începutul verii, cînd sindicatele declaraseră grevă generală ca reacţie la măsurile de austeritate anunţate de preşedintele Băsescu. România nu e Grecia – asta e lecţia pe care am tras-o din experienţa protestelor româneşti. Chiar atunci cînd le ajunge cuţitul la os, spiritul protestatar al românilor nu se trezeşte din moţăiala-i seculară. Mămăliga nu explodează – spune o vorbă din bătrîni.
Cred că interiorizarea şi asumarea principiului de acţiune al acestui dicton ca parte a identităţii noastre colective e una dintre cauzele disfuncţionalităţilor din societatea românească. Nu invit la violenţă, nu spun că avem nevoie de protestatari înfuriaţi care să arunce cu cocktail-uri Molotov în guvern. Dar parcă totuşi, reacţia societăţii civile şi a sindicatelor a fost nepermis de placidă, de anemică, somnoroasă, lipsită de convingere. Iar capacitatea de mobilizare şi acţiunea colectivă sînt, după mine, chintesenţa democraţiei. În lipsa lor, definiţia democraţiei ca „putere a poporului“ rămîne o sintagmă golită de sens, iar idealul democratic eşuează pervers în ceea ce se cheamă „democraţie electorală“. Dreptul la vot nu e suficient – într-o democraţie electorală, el se poate transforma într-un instrument de legitimare a unor actori care au deviat instituţiile democratice, punîndu-le în slujba propriilor interese. Nici libertatea de exprimare nu rezolvă problema deficitului democratic – în vacarmul de voci nemulţumite, opiniile devin irelevante dacă nu sînt dublate de puterea grupului care le emite. „Puterea poporului“ înseamnă o luptă cotidiană, sistematică a cetăţenilor pentru drepturile lor, pentru maximizarea puterii lor în raport cu o elită care, ca în orice sistem, tinde să monopolizeze resursele. Această luptă prozaică este „banalitatea democraţiei“, o faţetă a democraţiei mai puţin sclipitoare decît ritualurile electorale stropite cu şampanie şi discursuri emoţionante.
Înţeleasă restrictiv, doar ca exerciţiu electoral şi bombăneală nestingherită, democraţia îşi arată rapid limitele şi intră într-un periculos proces de „dezvrăjire“. Or, dacă totalitarismele se autodistrug printr-o vigilenţă excesivă care culminează cu teroarea instituţionalizată, nesustenabilă pe termen lung, pericolul ce paşte democraţiile este ca acestea să se sinucidă printr-o relaxare excesivă, printr-un triumfalism naiv, de genul „democraţia a învins, lupta s-a încheiat!“. Exact acest fenomen s-a produs în ultimul deceniu în România şi în întreaga regiune, unde suportul pentru democraţie a scăzut considerabil ca urmare a deziluziilor trăite de cetăţeni în noile democraţii „electorale“.
Privit sub această optică, eşecul acţiunii sindicale poate fi tratat şi ca o ameninţare la adresa democraţiei. Sindicatele ar trebui să fie actori importanţi ai societăţii civile, vehicule centrale prin care angajaţii îşi pot apăra drepturile, numai că, în România, acest lucru nu este înţeles nici măcar de membrii de sindicat. Majoritatea văd în organizaţiile sindicale un fel de Moş Crăciun şmecher care le aduce daruri în preajma sărbătorilor de iarnă şi bilete de odihnă gratuite. Raţiunea originară de a exista a sindicatelor pare a fi umbrită de rolul pe care acestea şi l-au asumat în perioada comunistă, de instrumente ale partidului-stat şi de rolul actual, de vehicule către funcţii politice pentru unii lideri, în timp ce sensul şi importanţa acţiunii civice şi colective în construcţia democratică par a nu fi fost înţelese niciodată la noi.
Să aduci 9000 de oameni în Piaţa Victoriei, cum a făcut CNSLR Frăţia de curînd, nu e puţin lucru, dar ce sînt 9000 de oameni faţă de cei 120.000 de membri pe care îi are doar Federaţia Sanitas, afiliată la această confederaţie, sau faţă de cei 800.000 de membri cît declară că ar avea Frăţia? Eşecul sindicatelor în a exercita o presiune reală asupra Guvernului este vizibil nu doar în pieţe, ci şi în starea societăţii şi a economiei. Nu se fac sindicatele exclusiv răspunzătoare pentru starea lucrurilor, dar cu siguranţă faptul că la ora actuală ponderea salariului minim raportat la valoarea salariului mediu pe economie este cea mai mică din UE (30,5%), cu toate inegalităţile ce decurg de aici, le poate fi imputată. Ani la rînd, la negocierile colective, argumentul Guvernului şi al patronatelor era că orice creştere a salariului ar duce la concedieri, la creşterea economiei informale sau la frînarea creşterii economice, iar sindicatele au sucombat (din neputinţă?) în faţa acestei logici care proclamă primatul eficienţei economice în faţa principiului echităţii. Cum se explică incapacitatea sindicatelor de a-şi mobiliza proprii membri şi de a exercita presiune? Răspunsul este simplu, arhicunoscut – sindicatele traversează o gravă criză de legitimitate. Numărul membrilor de sindicat s-a redus dramatic în ultimii ani, estimările cele mai realiste fiind că acest indicator este în jur de 30%. Organizaţiile sindicale sînt percepute fie ca instituţii învechite, criptocomuniste, fie ca instrumente puse în slujba unor interese obscure ale liderilor, fără legătură cu problemele şi doleanţele angajatului, care au rămas în aceleaşi funcţii de 20 de ani încoace.
Percepţia publicului este parţial întemeiată – la capitolul democraţie internă, sindicatele înregistrează deficienţe enorme, fiind nişte structuri mai închise şi mai puţin transparente chiar decît partidele politice. Alegerile interne din partide sînt organizate conform unor regulamente interne sau prevederi statutare care încalcă adeseori prevederile legale, dar cum presiunea propriilor membri e slabă, iar vigilenţa mediatică – aproape inexistentă – din cauza lipsei de interes pentru subiect, situaţia se perpetuează fără nici o perspectivă de schimbare. Rigiditatea ierarhică îi face pe mulţi lideri sindicali, mai tineri şi mai ambiţioşi, să treacă în tabăra adversă sau să renunţe pur şi simplu.
Chiar dacă protestele sindicale sînt atît de palide, evoluţiile recente arată că românilor nu le lipseşte cu desăvîrşire spiritul protestatar şi nici capacitatea de autoorganizare. La finele lunii august, o virulentă reacţie cetăţenească şi mediatică a determinat Guvernul să renunţe la o ordonanţă de urgenţă aberantă pentru beneficiarii contractelor de drept de autor. Mai nou, asistăm la organizarea unor grupuri de nemulţumiţi care aruncă mănuşa băncilor şi declanşează „războiul creditelor“. Deci, se poate! Cu un pic de efort şi o doză de nemulţumire, românii sînt capabili de automobilizare şi acţiune colectivă pentru apărarea intereselor lor. Numai că le lipseşte încrederea în instituţiile formale, în organizaţiile supuse fatalmente „legii de fier a oligarhiei“; oamenii îşi doresc să se identifice cu obiectivele acţiunii pe care o pun în mişcare, îşi doresc să aibă ceea ce în engleză se cheamă ownership. Sindicatele fie se reformează radical, fie vor fi supuse unei morţi lente, dar sigure, rata sindicalizării va scădea dramatic, iar ele vor deveni irelevante ca actori. Ce vom pune în loc? Vor fi ele înlocuite de alte structuri civice mai vibrante, mai autentice? Cum vom reuşi să depăşim handicapul istoric provocat de lipsa capitalului social, de mania noastră pentru teoriile conspiraţioniste şi gîndirea de tipul „să moară şi capra vecinului“. Greu de spus… dar în joc nu e doar soarta vieţii asociative, ci a democraţiei înseşi.
