La timp, la întîlnire
Copilăria şi adolescenţa mea, trăite înainte de ’89, nu au fost marcate de vreo întîlnire decisivă pentru formarea mea cu un adult, fie el profesor, rudă, vecin. N-am avut norocul să fac parte dintre generaţiile care au (mai) prins ca dascăli oameni formaţi şi educaţi înainte de instalarea comunismului. Liceul pedagogic, „cimitir al tinereţii mele“, avea profesori preocupaţi, mai curînd, de bentiţele şi matricolele obligatorii, de depistarea sprîncenelor pensate şi pedepsirea posesoarelor lor, de urmele firave de machiaj şi de ştergerea lor în faţa clasei. Pîndeau, cu hărnicie şi vigilenţă, şi sancţionau pe măsură, orice pupat în parc, fiecare absenţă de la munca voluntară în silozuri sau de la repetiţiile omagiale de pe stadioane, micile escapade, din pauza mare, în afara liceului, pe bulevardul cu castani. Sancţiunile erau oribile: erai scos „în careu“, asta însemnînd în curtea şcolii în faţa tuturor, elevi şi profesori, şi certat amarnic pentru indisciplină. Apoi, nota scăzută la purtare. În ultimul meu an, au primit o nouă îndatorire pe care o îndeplineau cu aceeaşi sîrguinţă: încolonarea elevelor în faţa cabinetului medical pentru control ginecologic. Investigaţiile vizau nu starea de sănătate, ci eventuale sarcini nedorite care s-ar fi putut solda cu un avort. La ieşirea de la cursuri, îl vedeam pe directorul liceului umplîndu-şi portbagajul maşinii cu „plocoanele“ aduse de cei mai înstăriţi dintre noi. Profesorii de pedagogie sau psihologie, slab pregătiţi dar riguroşi cu documentele partidului, erau veşnic subiect de bîrfă şi ironii printre elevi. Profesoara de matematică preda demonstraţia teoremelor copiind din manual pe tablă şi, dacă vîntul îi schimba fila, fără să observe, nu ezita să continue cu jumătatea altei teoreme. Nici unul dintre ei nu mi-a fost model. Nici unul nu a fost de faţă la întîlnirea mea sau a colegilor mei cu marile întrebări ale începutului de drum. Nu ţin minte nici măcar o carte pe care s-o fi citit la îndemnul profesorului de istorie sau de literatură. Nici măcar o vorbă de duh pe care s-o citez cu nostalgie.
Idolii ni-i culegeam, aşa cum ne pricepeam, din rîndul scriitorilor, al personajelor literare sau al celor istorice. Cei care mi-au dat să citesc cele mai frumoase cărţi au fost prietenii. Tot de la ei ţin minte cele mai emoţionante versuri cu care mă ispiteau spre inima cuvintelor vreunui poet, celebre replici din filme, lungi liste, comentate în zeci sau sute de ore, cu ce trebuie văzut, citit, ascultat. La răscruci mai mari sau mai mici de drum, am făcut schimb de impresii, temeri, nedumeriri, sfaturi, pumni strînşi pentru noroc cu cei de vîrsta mea şi cu profesorii fără voie întîlniţi în cărţile pe care le citeam. Dar niciodată cu dascălii mei.
Cu puţin timp în urmă am asistat la un curs ţinut la Universitatea Bucureşti. O întîlnire incredibilă, neverosimilă în spaţiul actual al învăţămîntului românesc, cu un dascăl excepţional şi cu exigenţele şi harul lui: o limbă română vie şi fermecătoare, generozitate, cultură, pasiune, curiozitate, gînduri descrise în detalii infinitezimale. Cursul nu era desfăşurarea unui monolog pus la cale să aibă efect amuţitor asupra sălii, ci era construit ca dialog cu sala. Cerea reflecţie, apel la amintiri, cunoştinţe, idei, îndoieli, răspunsuri, întrebări din partea studenţilor. Îi priveam pe cursanţi, întrebîndu-mă dacă ştiu, simt ce şansă au: întîlnirea, la timp, cu cineva care-ţi poate schimba viaţa. Cu un model.
Maria Iordănescu este psiholog.
