Vecini şi calamităţi

M-am învăţat, de-a lungul timpului, să nu mă mai enervez din cauza lucrurilor excesiv de concrete. Să nu le iau prea tare în serios, să le trec, din start, la categoria „neesenţiale“; să fiu „Zen“, cum spun multe dintre cunoştinţele mele (bănuiesc că fără să ştie exact ce înseamnă). Unele dintre acestea sînt strict „calamităţi domestice“. Necazuri utilitare, legate de robinete, calorifere, instalaţii electrice, uşi, ferestre. 

Multe dintre ele, mai ales pentru cei trăitori la bloc, au de-a face cu vecinii. Merită, întîi, cred – explicat termenul de „vecin“ în contextul actual: cel al „satului la oraş“ alienat. 

Vecinul este, într-adevăr, omul care-ţi stă alături, la propriu. Dar întrebarea care se pune este: ne mai cunoaştem, azi, vecinii? Sau, mai bine zis, ni-i mai putem cunoaşte? 

Toate acestea în condiţiile unui du-te vino continuu, ale unei migraţii chiar intraurbane, în stilul Chiriaşului grăbit din Balada lui Topîrceanu. Numai că motivele pentru care actualii chiriaşi se mută de colo pînă colo nu sînt neapărat cele din poezie: problema lor nu e că nu vor să se fixeze, ci că ori îşi caută chirii mai mici, ori case mai mari. Ne-am mutat în blocul nostru prin ’98. Odată cu noi s-au mutat destule alte familii tinere, cu copii. Fiind toţi cam de aceeaşi vîrstă, şi aparţinînd unei clase, cu mare indulgenţă, numite medii, am făcut cunoştinţă unii cu alţii la început. Dacă împărtăşeam ceva, împărtăşeam plimbatul căruciorului prin faţa blocului şi căratul lui pe scările fără lift. 

Deşi ne-am mai plîns de una, de alta împreună, nu am fost, în mod real, niciodată foarte apropiaţi. Generaţia noastră cred că nu a mai făcut parte din cea a „satului la oraş“ – în sensul în care am fi fost vecinii care stau pe bănci în faţa blocului jucînd table... Nu am fost, cu excepţia unor situaţii extreme, nici genul care împrumută două linguri de făină sau de zahăr unii de la alţii. 

Cu timpul, situaţia s-a schimbat. Componenţa blocului nostru de „tineret postrevoluţionar“ a început să se modifice: unii dintre noi s-au mişcat mai în pas cu vremurile decît alţii. 

Există o dinamică socială căreia i te supui vrînd-nevrînd, dintr-o presiune tot socială. Dinamica asta le-a şoptit unora dintre vecinii mei să-şi caute alte locuinţe, să evolueze. Unii s-au mutat în Titan pentru că acolo întreţinerea era mai ieftină. Alţii, dimpotrivă, şi-au cumpărat case cu curte, în acord cu trendul imobiliar de atunci. 

Cert e că, din 2005 încoace, locatarii blocului s-au schimbat. Puţini mai sînt cei de la început. Puţini mai sînt, în general. La un moment dat s-a mutat o familie despre care se spunea că îşi ofereau serviciile îngrijirii de bătrîni, în schimbul caselor acestora. Astfel s-au ales cu vreo trei apartamente în bloc, într-un timp record... Mulţi şi-au închiriat şi continuă să-şi închirieze apartamentul cui se nimereşte. La parter, într-o parte, e o firmă, iar în cealaltă se pare că se închiriază cu ziua. Într-o vreme, ieşeau de acolo fete şi băieţi îmbrăcaţi colorat. Într-o iarnă, de Crăciun, copilul meu a vrut să se ducă să colinde. În bloc. De dragul datinii. A sunat, împreună cu un prieten, la toate uşile. Nu i-a răspuns nimeni. 

Mi-am adus aminte de vecini şi vecinătate, datorită unei întîmplări recente: stînd liniştiţi în casă, într-o seară, auzim un zgomot monoton. În timp, enervant: era o picătură... Picătură care s-a extins, devenind şuvoi. Se dăduse drumul la încălzire, şi caloriferul vecinei de sus nu rezistase: îi sărise un buton şi gata inundaţia. 

Aşa ne-am refăcut, timp de două-trei minute, comunitatea de bloc. Am „luat notă“ de ce s-a întîmplat, am văzut şi înţeles situaţia vecinei de sus (de altfel, una dintre cele de la început). Nici măcar nu ne-am certat, sau înjurat, cum ne-am imagina că ar fi „tradiţional“. Nu era vina nimănui. 

Ne-am înţeles cu toţii – şi noi, şi administratorul, şi vecina. Am oprit încălzirea, pînă se va repara caloriferul vinovat. După care, ne-am întors cu toţii la treburile noastre, uitînd, rapid, de vecinătate.