Stalin nu a putut. Noi putem

Toată povestea aceasta începe, de fapt, de la nişte încăpăţînaţi. Acum 65 de ani, la începuturile comunizării României, nu toţi românii s-au comportat la fel. Unii s-au fofilat: politicieni precum Mihail Ralea, Gheorghe Tătărescu ş.a. au format primul contingent al „tovarăşilor de drum“, autoamăgindu-se că vor întîrzia astfel proliferarea marionetelor lui Stalin. Savanţi precum C.I. Parhon, Traian Săvulescu ş.a. au căzut pe spate în faţa „miracolelor progresiste“ ale ştiinţei sovietice, pe care au început a le lăuda cu gura plină. Literaţii n-au fost mai prejos – de la şmecherul Sadoveanu, care şi-a pus cenuşă în cap şi a revelat că lumina vine de la răsărit, şi pînă la elasticul T. Arghezi care, cu egal talent, i-a tămîiat şi pe Carol al II-lea (în 1940) şi pe Gheorghiu-Dej (în 1965). 

Dar a mai fost şi o altă Românie: cea a rezistenţei antistaliniste. Nu-i locul, nici momentul să dezvolt tema – ci doar voi spune că acesta e unul dintre capitolele neglijate ale istoriei noastre contemporane. Desigur, rezistenţii n-au putut întoarce roata istoriei; dar, cum noi prea des vorbim lamentîndu-ne despre indolenţa românilor în faţa Istoriei, e totuşi terapeutic să ne reamintim că au fost şi concetăţeni care (din eroism, din exaltare, din teamă sau din naivitate) s-au opus comunismului – şi asta nu acum, cînd comunismul e rece precum mîna tremurîndă a lui Fidel Castro, ci atunci cînd el părea a vrăji (şi cuceri) o lume întreagă. Ţărani ce-şi iubeau pămîntul, ofiţeri care juraseră pe steagul regal, studenţi idealişti sau oameni pur şi simplu luaţi la ochi de regim din varii motive, aceşti români – nu toţi ex-legionari, dar cam toţi sperînd steril că „vin anglo-americanii“ – au înfundat finalmente puşcăriile, au fost împuşcaţi la margine de şanţ (sau de Canal Dunăre – Marea Neagră), au fost deportaţi în Bărăgan ş.a.m.d. Istoricii au inventariat cca 620.000 de dosare probînd arestări sau deportări, majoritatea din primul deceniu al regimului comunist (şi cifra nu e definitivă). Dat fiind că nu numai rezistenţii, ci şi familiile lor aveau de suferit, putem aproxima – cu cinismul de rigoare al statisticii – că peste două milioane de români au fost victime directe ale stalinizării României. Pentru o ţară de 18 milioane de locuitori, e destul de mult – şi este, cred, peste media fostei Europe de Est. 

Mulţi au pierit în Gulagul autohton, dar unii au scăpat. Cu certitudine, nu toţi au fost eroi de la un capăt la altul al suferinţei lor – dar nici nu-i just ca ei să fie judecaţi de cei care n-au fost eroi niciodată. În 1990, un decret-lege (nr. 118) aducea unele reparaţii morale şi materiale pentru foştii deţinuţi politici: li se acordau medicamente gratuite, bilete de tratament, bilete pe transportul rutier şi de cale ferată etc. Cum criza s-a instalat repede în tranziţia românească, aceste drepturi au rămas mai ales pe hîrtie. În anul 1999, o ordonanţă a Guvernului acorda decoraţii luptătorilor anticomunişti; tot atunci, administraţia Constantinescu a susţinut construirea în Bucureşti a unui Monument Naţional al Rezistenţei anticomuniste. Iar în iunie 2009 o lege (nr. 221) oferea foştilor deţinuţi (şi urmaşilor lor) dreptul de a da în judecată Statul român în vederea obţinerii unor despăgubiri (materiale) pentru anii de detenţie. Oricît de bizar vi s-ar părea, decoraţiile din ’99 n-au ajuns pînă azi la foştii deţinuţi (!), iar în Capitala noastră, altfel îngăduitoare cu tot felul de aberaţii arhitectonice sau monumentale care s-au tot ridicat, n-avem nici măcar o modestă statuie a celor care au scuipat simbolic peste seceră şi ciocan. În privinţa despăgubirilor, legea din 2009 a fost dublată recent de o ordonanţă a Guvernului (nr. 62/2010) care le limitează drastic. Pînă acum, cuantumul total al despăgubirilor plătite se ridică la cca 40.000 de euro. Sînt azi funcţionari politruci în România care cîştigă fiecare, pe an, mai mult decît au primit în ultimul an toţi foştii deţinuţi ca despăgubire. Nu vreau să fiu patetic, dar se prea poate ca, de cînd am început să scriu acest text şi pînă ce-am ajuns aici, undeva în România să mai fi murit un fost deţinut. Sigur că ţara e în criză. Dar nu ex-deţinuţii sînt vinovaţi pentru asta şi, mai ales, rămîne dilema: e oare just ca o criză să blocheze un act de justiţie? În momentul de faţă, „revoluţionarii“ ieşiţi în stradă pe cînd Ceauşescu tocmai murise au mai multe drepturi decît cei ce s-au opus lui Stalin pe cînd acesta era viu, roşu-n obraji şi omnipotent. Azi, pensia medie a foştilor ofiţeri ai Securităţii este în jur de 900 de euro. Pensia medie a celor cîtorva mii de foşti deţinuţi încă în viaţă este de 540 lei. 

Stalin n-a reuşit să-i lichideze pe toţi încăpăţînaţii ăştia, dar o va face nepăsarea noastră. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.