Cu Ceauşescu, la televizor
Recent, un amabil producător al televiziunii VPRO din Olanda m-a contactat în vederea realizării unui documentar despre Nicolae Ceauşescu. Modesta mea contribuţie la proiect urma să fie, desigur, să vorbesc cinci minute despre cel ce ne fu cîrmaci vreme de 24 de ani. Cum respectivul producător a ajuns la mine în urma unor indicii plecate din breasla universitară (ori jurnalistică?), profit de ocazie să-i salut – fără ironie – pe cei ce m-au recomandat. Nu ştiu cine-ar putea fi ei, drept care cu inima deschisă le mulţumesc pentru imaginea, pare-se, pozitivă pe care producătorul o avea asupră-mi. Dar cum asta e mai puţin important, distinse cititor, grăbesc continuarea: din păcate, cu ce-a avut despre mine – cu asta a şi rămas domnul de la VPRO, pentru că finalmente nu ne-am mai întîlnit. Plec de la această întîmplare pentru a explica de ce – şi pentru a vă spune ce cred despre alte documentare TV pe aceeaşi temă.
Nu mi-a fost dat să le vorbesc olandezilor despre ex-geniul Carpaţilor, din două motive: unul de formă, altul de fond. Motivul de formă priveşte graba în care producătorul & echipa lui urmau să treacă prin Bucureşti. Amabil – v-am spus –, domnul în cauză mi-a precizat că vor ajunge în Capitală duminică seara şi vor pleca marţea imediat după, dimineaţa. Aveam la dispoziţie, adică, o zi. Şi s-a întîmplat ca în acea zi de luni eu să nu fiu prin peisaj. Nici o pierdere pentru telespectatorul olandez, înţeleg foarte bine că televiziunea modernă se face pe repede-’nainte, plus că s-o fi găsit cineva care să le istorisească cele de cuviinţă! Dar, nu ascund, am avut şi o rezervă de fond. Iat-o. Proiectul VPRO era mai amplu şi nu se rezuma la cazul românesc: urmau să fie şase episoade, tratînd comunismul (şi tranziţia) din şase ţări: Albania, Bulgaria, Muntenegru, România, Serbia şi Ungaria. Spre exemplu, dosarul Serbiei era focalizat pe cuvîntul-cheie nostalgie – aşa cum e ea resimţită de trei generaţii diferite de belgrădeni: o generaţie activă în „timpurile bune“ ale lui Tito, o altă generaţie care a prins venirea la putere a lui Miloşevici şi începutul războaielor inter-iugoslave şi o a treia (generaţia tînără de azi) ce bate la porţile Europei unite. În documentarul despre Ungaria, sintagma-cheie este renaşterea aristocraţiei, cu trimitere la ex-proprietarii de pămînt maghiari (din Ungaria sau Transilvania), cum au pierdut ei totul în 1949, ce s-a întîmplat cu ei în comunism, cum au supravieţuit şi cum – azi – îşi redobîndesc averile şi statutul, într-o societate modernă în care aristocraţia nu mai are greutatea, simbolică şi efectivă, de altădată. Bun!
Ei bine, în oarecare contradicţie (sau mi se pare mie?) cu nivelul tematico-intelectual al acestor episoade pe care vi le-am exemplificat, documentarul despre România urma să vorbească... da, bine, bravo, aţi ghicit din prima!... despre vînătorile lui Nicolae Ceauşescu, cu accent pe hăituirea urşilor. La ora la care proiectul a ajuns la mine erau deja intervievaţi unii participanţi, şi chiar organizatori, ai acestor vînători.
Ca să fiu cît de cît sincer cu dumneavoastră, eu unul m-am cam săturat de cîte documentare TV proaste am văzut şi revăzut pe subiectul Ceauşescu – România – comunism. Nu insinuez că proiectul VPRO le va călca pe urme. Doar că am convingerea că despre Ceauşescu se poate vorbi şi altfel – adică mai serios şi, oricum, în afara celebrei secvenţe în care el împuşcă n fazani şi n mistreţi, după care îi bate cu nuiaua la fund (la propriu!) pe tovarăşii săi de vînătoare. (N-aţi văzut secvenţa? Înseamnă că n-aţi trăit în România în ultimii 20 de ani.) M-am săturat şi de celebra declaraţie, din alt documentar TV, a ex-preşedintelui francez Valéry Giscard d’Estaing – cum că Ceauşeştii, într-o vizită la Paris, ar fi furat nu ştiu ce prosoape din camera lor de protocol. Dacă d’Estaing chiar credea aberaţia asta – că Ceauşescu, care avea o ţară la dispoziţie, tînjea după două săpunuri şi-un halat de Paris –, să mă scuze amicii francezi, dar eu îl văd pe cel de-al treilea preşedinte al celei de-a V-a Republici franceze ca fiind chiar mai prostuţ decît fostul său oaspete! La fel, m-am săturat de celebrele imagini cu fişa şcolară (modestă) a lui Ceauşescu, sau cu el jucînd volei ori şeptic. E clar că Ceauşescu n-avea şcoală – dar, mă întreb, la ce-au folosit educaţia medicală a lui Pol Pot, ambiţiile artistice ale lui Hitler sau seminarul teologic al lui Stalin? Cît priveşte voleiul lui Ceauşescu – să mă ierte Bill Clinton, dar am văzut imagini cu el la jogging în care părea chiar mai rătăcit decît scorniceştianul în discuţie...
Bref, eu încă aştept un documentar TV decent şi analitic despre Ceauşescu. Nu mi-a fost dat, pînă acum, să vorbesc într-unul. Încă mai sper, cu sau fără olandezi.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
