Cultura bate criza

Cotidianul, spunea odată Maurice Blanchot, este în acelaşi timp obsedant şi insesizabil: nu-i putem nicicum scăpa, dar nici nu-l putem controla, prinde sau măcar localiza. El este pretutindeni şi nicăieri anume, învăluitor şi imaterial ca aburul dimineţii, dar şi ca fumul unui incendiu. 

Asemenea adjective îmi par a caracteriza perfect modul în care trăim astăzi cotidianul în România, dar amplificat de cîteva ori, pînă la senzaţia de sufocare. Acest aer otrăvit nu este emanat (numai) de criza reală prin care trecem, ci (mai ales) de modul în care reacţionează o parte din mass-media. Criza este zilnic amplificată pînă la catastrofă iminentă, iritarea, adesea justificată, a manifestanţilor este prezentată ca preludiul unei revolte sîngeroase, orice vorbă spusă în Parlament, pe stradă sau la un interviu este scoasă complet din context şi mitraliată în pieptul Lor, al celorlalţi, pentru că Noi, nu e aşa, sîntem fără pată. Trăim într-un scandal continuu care, ca prin miracol, dispare la fel de misterios precum apare, şi fără nici o urmare, căci niciodată nu ni se mai anunţă deznodămîntul scandalului de alaltăieri. 

Or, acest climat otrăvit este exact ceea ce împiedică o schimbare reală. Tam-tamul nu modifică nici sistemul, nici mentalitatea, ci duce la alte poluări sonore, şi mai asurzitoare. Scandalul întreţine, de fapt, criza. Asemenea idei nu sînt neapărat ale mele căci le aud zilnic de la oameni total diferiţi. Nu ar trebui de-aceea să ne mai mire numărul mare de tineri care părăsesc ţara, frecvenţa cazurilor de depresiune sau de boli nervoase, drogurile din şcoli sau degradarea permanentă a limbajului şi a relaţiilor umane. Şi totuşi. Dacă procesul pare scăpat de sub control, nu avem chiar nimic de făcut pentru a ne proteja măcar cotidianul nostru, cel în care vrînd nevrînd trăim? 

Eu cred că între acceptare resemnată şi revoltă stearpă există trepte intermediare. Există, de-asemeni, paşi laterali. Pe unul dintre ei l-am putea numi distanţare. Eu mă pot distanţa de ceea ce nu-mi place, tocmai pentru că nu-l pot nici modifica, nici ignora. Privindu-l de la distanţă, îi micşorez efectul nociv, spaţiul intermediar este şi un spaţiu suplimentar, unul în care, poate, aerul este mai curat. Distanţa creează şi un interval de timp în care pot gîndi altceva decît cotidianul, eventual o soluţie la acesta sau o alternativă. 

De obicei, timpul odihnei, noaptea, weekendul, vacanţa, rarele întîlniri cu prietenii sînt expresia distanţării de timpul în care lucrăm. Numai că cele două timpuri tind acum să se suprapună aproape complet, şi încă de la vîrste din ce în ce mai fragede. Distincţia lor netă dispare pentru că am pierdut spaţiul mental în care să putem uita, oriunde am fi, pressing-ul şi stresul spaţiului public. 

Eu cred că acest spaţiu liber trebuie creat din nou sau redescoperit, dar nu prin retragere în privat, cultivîndu-ne o grădină reală sau imaginară, nici prin apelul la o lume virtuală în care să ne asumăm o identitate imaginară, ci prin crearea împreună cu alţii a unui spaţiu semipublic care să fie lipsit şi de spiritul competiţiei pentru supravieţuire, şi de cel ierarhic al unei instituţii. Un spaţiu în care să ne vorbim faţă în faţă. În acest sens inventaseră, pe vremuri, englezii şi francezii, imitaţi fiind şi de aristocraţia noastră, cluburi şi saloane mai mult sau mai puţin distinse, dar totdeauna exclusive. Or, nouă ne-ar trebui tocmai un loc deschis, lipsit de apartenenţă la cutare autoritate, liber şi dezinvolt, generator nu de altă şleahtă, ci, pe cît se poate, de prietenie, un loc al respectului final, nu al autorităţii iniţiale, unul care să constate valori, nu să le denigreze sau să le creeze artificial şi, mai ales, un loc al unor idei şi atitudini noi. 

O asemenea distanţă oferă cultura, dar o cultură înţeleasă nu ca un alibi pentru dezinteres de politică, ci ca o zonă de libertate în care o nouă politică, impregnată moral, să se poată naşte, ca un spaţiu al reflecţiei despre lume şi despre noi înşine. Un spaţiu care să nu dispreţuiască pe cei „refuzaţi“ de cultură, ci să le comunice sentimentul stenic al culturii, al unei culturi participative, deci, nu elitiste. În fine, un loc ferit de vechiul nostru scepticism faţă de tot ce este nou, un loc în care curiozitatea să convieţuiască cu încrederea în noi înşine, în valorile noastre reale, ca şi în cele care vin. 

Propun aici un asemenea spaţiu. El se va numi, simbolic, Cultura bate criza; prescurtat ludic CuBaCri. Va lua forma unui şir de conferinţe publice în care invitaţii vor fi oameni de cultură confirmaţi de timp şi de public, nu de grupuri de interese, atît români din ţară cît şi din diaspora, căci a sosit timpul reunirii lor; în plus, filozofi, savanţi sau artişti din străinătate, de statornică reputaţie deşi, poate, mai puţin cunoscuţi de către mass-media. 

Mă veţi putea desigur întreba de unde pretenţia ca tocmai eu să cunosc aşa de exact aceste valori. Nu am o asemenea pretenţie: fac doar o propunere pe care tocmai discuţiile le vor confirma sau modifica. Căci vor fi discuţii: invitaţii vor ţine o conferinţă urmată de un dialog cu mine, ca gazdă, şi cu dumneavoastră, publicul. Totul, sper, într-o atmosferă decentă şi destinsă, deşi nu lipsită de spirit critic, dar cu argumente. 

Începutul îl face, pe 28 octombrie la ora 19, criticul şi istoricul de teatru român din Paris, George Banu, despre Shakespeare, visul şi lumea. Va fi urmat pe 5 noiembrie la ora 16 de regizorul Mihai Măniuţiu, şi de cîţiva alţi invitaţi, despre Actorul şi măştile lui. Pe 18 noiembrie la ora 19 va vorbi Andrei Pleşu despre Jurnalul. Al cui? Pe 30 noiembrie va urma un mare filozof al istoriei si un istoric celebru, Hayden White, de la University of California, despre History and Fiction. În fine, în decembrie, Solomon Marcus va încheia un prim ciclu al conferinţelor cu un titlu surpriză, iar conferinţele vor continua, la acelaşi înalt nivel, în 2011. 

Acest proiect va fi realizat în prestigioasa Aulă a Bibliotecii Centrale Universitare (BCU) prin colaborarea dintre aceasta, Fundaţia Spandugino şi Centrul de excelenţă în studiul imaginii de la Universitatea Bucureşti (CESI), ca şi cu alţi parteneri. Aş vrea să aduc aici mulţumirile mele generozităţii doamnei Lavinia Spandonide, preşedinte al Fundaţiei Spandugino, ca şi profesorului Mircea Regneală, directorul BCU. Să ne vedem cu bine. 

Sorin Alexandrescu este profesor universitar, directorul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (www.cesi.ro).