Băştinaşii reflectoarelor şi monştrilor TV
Înainte de lichidarea vertiginoasă a Ceauşeştilor, am trăit o epocă în care sticla televizorului era populată frugal şi administrată ideologic. Corifeii satrapiei autohtone defilau „telegenic“ prin pîntecele mastodonţilor industriali. Monologul cuplului prezidenţial era secondat de lozinci triumfaliste. Aflam seară de seară că hormonii socialismului prestează optim şi încasam falsul ambiental pe post de butaforie hipnotică. Spaţiile nerevendicate de Elena şi Nicolae Ceauşescu găzduiau, parcimonios, decupaje sportive, scenete minimaliste, folclor şi iconografie cîmpenească, şlagăre lăcrămoase, filme cu daci himerici şi comisari perspicace. Copiilor le mai era rezervat doar un mic calup de animaţie bufă. În ciuda dozajelor arbitrare şi a propagandismului searbăd, logica nomenclatorului TV rămăsese totuşi intactă.
Aveam actori de efigie, pe lîngă amatori sau cabotini, dizeuze antrenante şi voci de cîrciumărese, sportivi admirabili şi joggeri de penibilă daciadă, spicheri clorotici, dar şi documentarişti silitori. Breslele aveau contururi, graniţe plauzibile, inşi cu ecuson cît de cît valid. Celebritatea venea ca rezultat al efortului depus în domenii distincte, răsplătind o anumită adecvare la exigenţele televiziunii naţionale. Interviurile erau rare, laconice, fără prea mult suflu histrionic. În fond, ţara trebuia să te vadă la lucru, nu în pijama, hlizindu-te în fotoliul din sufragerie.
După 1990, ecranele televizoarelor din casele românilor au dat în seboree, sulf şi schizofrenie. Emancipaţi de corsetul ceauşist, de cenzura inexorabilă şi de canoanele audiovizualului politizat la extrem, nu am ştiut să construim o libertate salubră, responsabilă, distinsă. Din contră, s-au evaporat ierarhii pertinente, fiind chemată la rampă arteziana exceselor. În spatele denumirii de „presă“, s-a camuflat endemic o nouă ambianţă de zăpăceală, impudoare şi hedonism caleidoscopic. CNA a moşit fiecare rating gras, cauţionînd naşterea unei prezenţe noi: vedeta.
Amestec de complex provincial, blazon suspect, cochetărie îndîrjită şi febrilitate destrămătoare, vedeta fixează astăzi norme infailibile pentru tinerele generaţii. A fi „la vedere“, monden, ubicuu reprezintă cumva zenitul oricărui veleitar. Pentru mulţi, e vorba de un ţel suprem, de o destinaţie feerică. Vedeta se face purtătorul de mesaj al unui imperativ biografic. Ea garantează nu doar accesul la bani, ci şi debuşeul ulterior în politică. Peste pragul de lansare a vedetei, priveşte atent tagma experţilor. Bîrfitori pedanţi, încercănaţi şi pe alocuri ghiduşi, alunecă şi ei, nu fără delicii, în ipostaza de vedete. Se fac clasamente lubrice, se întocmesc fabuloase rapoarte de sezon, se conspectează lamentouri, neurastenii şi teribilisme. Se dau note, calificative năstruşnice, bile colorate. Gaura cheii se dilată pînă la proporţia uşilor deschise. Neghiobia e la ordinea zilei.
Cum s-a ajuns aici? Probabil că totul a început cu tentativa „umanizării“ artiştilor, a sportivilor, a politicienilor şi, în genere, a profesioniştilor televizaţi. Au apărut iniţial reportaje cu siesta vreunui fotbalist notabil, cu botezul cutărui sugar de divă, cu pechinezul şui al premierului. La scurt timp, românii au descoperit dormitorul lui Dolănescu şi le-a plăcut. Apoi am intrat în bucătării, closete, albume de familie şi pivniţe de „mari români“. Ţara a putut să vadă unde dorm şi pe unde fac amor vedetele, cum se spală pe incisivi şi cu ce ustensile îşi mănîncă omletele. Pe unii i-am surprins căscînd, înjurînd sau cu părul vîlvoi. Au urmat apoi comentariile parodice, răspîndind aceeaşi boare de menajerie. Am văzut tot mai puţini actori jucînd piese de teatru adevărat, atleţi transpirînd în competiţii nemăsluite, muzicieni cîntînd de amorul artei sau miniştri guvernînd prin mandat democratic. Grimasa tenacităţii a fost evacuată în avantajul neruşinării. Televiziunile ne arată orice dandana de mlaştină, pînă la saţietate. Sîntem invitaţi să-i vedem călărind ponei, dansînd cu pitoni la jugulară, înotînd în piscine umplute cu jeleu, flirtînd cu nimfe tropicale sau concurînd bezmetic, în emisiuni tîmpe, cu decoruri kitsch. Arătăm uneori ca o naţie de amfitrioni căpiaţi. Oaspeţii, ca şi gazdele, se simt bine. Sînt de-ai poporului. Se lasă iubiţi. Iar după toate bălăcirile extatice prin noroaie fosforescente, vedetele noastre pe timp de prosperitate ori de criză au şi uitat de unde veniseră. Dexterităţile originare, cel puţin reale s-au topit în văpaia sclifoselilor virtuale. Protagoniştii s-au reciclat. Senzaţional. Şi fac de toate, cu condiţia să fie văzuţi măcar o oră pe zi la televizor. Iau şi dau interviuri, fac comentariu politic, gătesc, mulg, suspină, înşală, divorţează, critică, gîfîie, au viziuni paranormale, se dezbracă, se îmbracă, ţin post, resuscitează idile, încearcă diete, se spovedesc, se (re)căsătoresc, îşi alintă pudelii, concubinele şi nepoţii. După care, părăsesc lumea aceasta pe prima pagină a ziarelor şi-n fruntea buletinelor de ştiri, cu priveghi tabloid şi înmormîntări aglomerate.
Există însă o categorie aparte de vedete, de „celebrităţi“ care au fentat episodul gloriei profesionale. Nu au medalier, nu au operă, nu au cinat cu regine, nu au apărat patru penaltiuri. Şi, de regulă, vorbesc o română infectă, dureroasă, cînd nu ridicolă. Sînt ipochimeni care mută voit, cu acordul patronului, toată atenţia naţiunii dinspre zona excelenţei, a meritului, a performanţei propriu-zise, înspre colocvialismul şugubăţ, confesiunea picantă şi tumba de bîlci. Acestea sînt fructele noului entertainment, stări de spirit rezultate din transplantul mediocrităţilor sau al troglodiţilor pe trunchiul unei noi conştiinţe colective. Acestea sînt vedetele de ultimă oră, spionate, invidiate, persiflate, curtate: bacante de lavoar, pipiţe de Bamboo, cadîne de moşnegi pricopsiţi, fanţi interlopi, pupeze reşapate, scandalagioaice veterane, şcolăriţe apostate, fachiri porno, ocultişti bombastici sau huidume lascive. Toate aceste jivine s-au instalat confortabil pe retina locală. În locul modestelor rigori, se dezlănţuie astăzi impostura cu panaş.
Mi-e dor de Amza Pellea...
Valentin Stângă este eseist.
