Dezvăluiri despre cvasi-masoneria BD
Nu văd de ce-aş ascunde că am pasiuni pe care unii dintre distinşii dilematici care sînteţi le-ar putea taxa drept infantile: de exemplu, îmi plac biscuiţii serviţi cu ceai îndulcit! Apoi, îmi place amiaza de vineri, dar nu-mi place amiaza de duminică – un sentiment pe care-l păstrez intact de prin clasa I primară, cînd duminica seara căpătam o figură plouată rău de tot. Şi, în fine, o altă pasiune fără leac: îmi plac benzile desenate. Poate pentru că am fost/rămas un uriaş antitalent la desen, sau poate pentru că generaţia mea scotea capul în lume (în anii ’80) într-o Românie gri şi fără alte imagini decît cele din ziare – cert este că banda desenată m-a fascinat mereu.
N-am să vă vorbesc aici despre revistele Pif – am făcut-o altădată – sau Cutezătorii, cu a ei ultimă pagină. N-am să vorbesc despre lady BD Livia Rusz, al cărei album cu aventurile lui Mac îmi pare o capodoperă a cărţii pentru copii; nici despre haiducii lui Albin Stănescu, isteţul Dorel al lui Pompiliu Dumitrescu sau cosmonauţii lui Valentin Tănase. Ce mă interesează aici sînt detalii pe care pasionaţii BD le ştiu – dovadă: infatigabilul Dodo Niţă (cel mai european dintre craioveni) şi cercul său de prieteni, de la Virgil Tomuleţ la Viorel Pârligras ş.cl. Universul benzii desenate româneşti e plin de legende – şi nu mă refer la poveştile în imagini propriu-zise, ci la cele aflate dincolo de pagini, acolo unde cenzura ori nu vedea, ori se făcea că nu vede. Această artă – a IX-a, spun fanii ei – a însoţit miraculos istoria noastră contemporană. Exemplele prisosesc.
Precum: imaginaţi-vă că în decembrie 1941 România declara război Americii (nu, nu e banc, chiar aşa s-a întîmplat!). Cu toate astea, eroi BD americani – Popeye marinarul, Tarzan, Mickey Mouse & Donald, Brick Bradford ş.a. – au continuat să apară în ziarele româneşti ale vremii. Ce păzea Gestapo-ul, de nu vedea aşa ceva? Mister. N-am un răspuns. În anii războiului antisovietic, BD-ul românesc a avut contribuţia lui la propagandă. La ora la care americanii îl inventaseră (în 1941) pe Captain America, luptător contra naziştilor & japonezilor, noi l-am avut pe soldatul Neaţă (desenator: Neagu Rădulescu), foarte priceput în a lua prizonieri duzine de bolşevici, cu multă autoironie. Dar Neaţă n-a putut schimba cursul războiului: comunismul a venit apoi peste ţară, iar între 1948 şi 1961 în România nu a mai apărut nici o carte/album de bandă desenată! Să fie clar: stalinismul şi BD-ul, la noi, au fost incompatibile (bravo pentru BD! – adaug eu).
Deloc paradoxal, anii ’60 şi ’70 au adus o nouă tinereţe – cu concesii politice inerente – benzii desenate româneşti. În 1968, desenatorul Puiu Manu lansa pe hîrtie personajul Dim Dunăreanu – şi, ca fan James Bond ce sînt (am uitat să vă mărturisesc şi acest infantilism!), pot proba că Dim avea multe din datele (mai) celebrului 007. Apoi, în februarie 1970, revista Cutezătorii îl coopta pe franco-spaniolul C. Arnal (creatorul lui Pif) într-o premieră (probabil) mondială: primul concurs de BD destinat tinerilor cititori ai unei reviste. N-o să vă vină să credeţi cîţi dintre artiştii BD de azi au început atunci, ca urmare a acelui apel! În plus, Arnal a creionat pentru români un personaj pe nume Minitehnicus – o simpatică mascotă de import-export a tehnologizării româneşti, atît de dorite în epocă.
Ştiaţi cumva că istoricul Dinu C. Giurescu a fost şi scenarist al unor BD istorice? Ştiaţi că personajele lui Valentin Tănase semănau, la mijlocul anilor ’80, suspect de mult cu cei patru Beatles? Ştiaţi că în siajul mişcării SF & BD, la finele anilor ’80 (în reviste/suplimente ce îmbinau literatura SF cu banda desenată – vezi Orion ş.a.), erau prezentaţi publicului nume precum profesorul Lucian Boia ş.a., ce nu figurau deloc printre preferaţii regimului? Mă credeţi că eu consider BD-ul La ballade de la mer salée (al lui Hugo Pratt, cu eroul Corto Maltese în rol de debut) ca fiind una dintre cele mai bune romane pe care am pus ochii vreodată? Şi-aş mai avea exemple – dar nu mai am spaţiu.
Azi, la un secol distanţă de origini – prima bandă desenată românească e datată 1896 –, BD-ul autohton pare dedicat mai puţin copiilor (ei cască gura la TV şi la Internet) şi mai mult adulţilor din a doua /a treia tinereţe, care-şi doresc ceea ce n-au avut (îndeajuns) în adolescenţă. Dar, iată, vă vînd un pont: de mîine, 22 octombrie, şi pînă duminică, 24 ale lunii, la Constanţa se va întruni o confrerie (cvasi-masonică!): ediţia a XX-a a Salonului BD românesc, cu invitaţi din Franţa, Belgia, Italia etc. Oamenii aceştia nu renunţă la marotele lor şi sînt f.f. periculoşi, vă spun eu – pentru că, plecînd de la o planşă bidimensională, ei îşi imaginează un Univers mai lat şi mai larg decît oricare altul!
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
