Jocuri şi jucării
„Copilul, încălecat pe băţul său, gîndeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ia auzul; şi cade jos, crede că l-a trîntit calul, şi pe băţ îşi descarcă mînia în toată puterea cuvîntului...“
Nu-i vreme de dat bani pe saci plini cu jucării. Dar şi dacă n-am fi fost bîntuiţi de criză şi de măsuri bezmetice împotriva ei, tot n-am putea ţine pasul cu oferta imensă de jocuri şi jucării îndesată pe rafturi, la tot pasul: munţi coloraţi de plastic, cauciuc, carton sau hîrtie, transformaţi în păpuşi, maşini, trenuleţe, mingi sau cd-uri cu jocuri ar putea înghiţi bugetul unei familii pe următoarele trei generaţii care ar vrea să o ţină tot într-o distracţie.
Dar, la urma urmei, de ce îi cumpăr copilului meu o jucărie/un joc? Din punctul lui de vedere, dar şi al meu, ca să se amuze. Aşteptările mele însă nu se opresc aici: îmi doresc ca prin joc să afle – cum se construieşte o casă, de exemplu; să înveţe – adunarea sau literele; să-şi dezvolte deprinderi – să mînuiască corect o şurubelniţă sau o pensulă. Şi să-şi dezvolte creativitatea, limbajul, imaginaţia. Dacă-i aşa, dacă acestea sînt aşteptările mele, atunci un ursuleţ de pluş care dansează în ritm de cha-cha nu mă ajută prea mult. Şi nici pe el. E doar un obiect amuzant, aşa cum ar putea să fie şi un cartof care seamănă cu un şoricel. Asta înseamnă că se va plictisi curînd de el. Aşa cum, de altfel, s-ar putea plictisi de orice jucărie, oricît de scumpă, colorată şi rîvnită ar fi ea, dacă ne vom rezuma şi eu, şi el, la a urmări instrucţiunile de folosire ale obiectului.
Ce vreau să spun: a-i oferi copilului o jucărie/un joc este doar un pas dintre cei care mă vor duce la împlinirea scopului pe care-l am în minte atunci cînd cumpăr obiectul respectiv. Îl las să se familiarizeze cu ea/el: să-i observe culorile, textura, părţile componente, să-i verifice – delicat! – rezistenţa. (E firesc impulsul copilului de a dezasambla o jucărie. Eu doar trebuie să stabilesc limitele între care se poate manifesta.) Îi dezvălui regulile de utilizare şi îl îndrum în aplicarea lor. Cînd observ că s-a plictisit de joc, îi sugerez să inventeze alte reguli sau alte moduri de folosire. Spre exemplu, pentru a-i mări „durata de viaţă“ a ursuleţului cu pricina, n-am să-l las să se epuizeze în dans toată ziua, ci îl pot transforma într-un personaj al unei poveşti inventate de mine sau de el. Sau într-un membru al unei echipe de fotbal. O maşinuţă care se plimbă pe masa din bucătărie va deveni în scurt timp un obiect pe care se va aşterne praful. O maşinuţă care naşte în jurul ei construcţii, aventuri sau personaje va capta atenţia „proprietarului“ pentru mai mult timp.
După cum spuneam, un joc/jucărie scumpă nu înseamnă automat un obiect care să ne satisfacă la maxim aşteptările, oricare ar fi ele. Am fost uimită să constat, de-a lungul timpului, ce jocuri minunate au putut inventa copiii avînd la îndemînă un ciorap, o minge de ping-pong şi nişte cilindri de carton. Sau cîteva gheme şi un sac de pînză, două ceşti şi cîteva mărgele. (Ştiu problema părinţilor: copiii îşi doresc tot ceea ce colegii lor de joacă au: păpuşi cu garderobe regale, maşinuţe de colecţie etc. Împlinirea dorinţelor lor poate fi însă negociată, aducînd în discuţie bugetul familiei.) Important este ca prin acel joc el să experimenteze situaţii noi. Să descopere sau să inventeze. Să împărtăşească celorlalţi, adulţi sau prieteni, informaţii sau emoţii.
Maria Iordănescu este psiholog.
