Reglementarea jurnalismului curat

Dl senator Ioan Ghişe are mai nou, în lumina publică, dubioasa onoare de a se număra printre cei care, într-un fel sau altul, au încercat să impună o formă de reglementare asupra presei. Iniţiativa sa legislativă apare în siajul a două mari non-realizări parlamentare, mai exact cea susţinută de senatorul Lia Olguţa Vasilescu şi, mai recent, cea a deputatului Silviu Prigoană. În primul caz, un număr de parlamentari de mai toate culorile politice a anunţat, ceva mai peremist la început, prin vocea dnei Vasilescu, şi mai apoi pe un ton mai civilizat, un proiect de lege care viza reglementarea conţinutului de pe Internet printr-un cod de conduită online. Iniţiativa s-a transformat, pînă în acest moment, într-o dezbatere publică la Palatul Parlamentului, unde distinşii respectivi au stat de vorbă cu reprezentanţi ai clerului şi cîteva ONG-uri familiste. S-a promis o a doua întîlnire cu bloggerii, care – din cunoştinţele autorului – nu s-a mai concretizat. În fine, dl Prigoană a închis – sperau unii dintre noi – paranteza cu un proiect de lege care subordona publicaţiile pe Internet şi presa scrisă online CNA-ului, printr-un fel de licenţă dată o dată la şapte ani de către o instituţie politizată. În ambele cazuri, reprezentanţii poporului suveran s-au ales cu gînduri nu foarte ortodoxe, sau uşor de redat în aceste rînduri, din partea internauţilor şi a presei, care într-un cor au anunţat moartea liberei exprimări, a democraţiei şi a Internetului. 

Vocile care s-au opus acestor derapaje aveau dreptate. Dacă imagine îşi căutau, antenumiţii nu au obţinut altceva decît o proastă formă de notorietate. Este destul să ne îndreptăm calculatoarele subversive spre adresa http://legi-internet.ro, unde Bogdan Manolea are listate, în detaliu, atît legislaţia în vigoare pe tema tehnologiei informaţiei, cît şi tentativele de autoreglementare din domeniu. În mod nesurprinzător pentru România, nu volumul de iniţiative bune lipseşte, ci ducerea lor la bun sfîrşit, împreună cu implementarea legislaţiei în vigoare. Din acest punct de vedere, o invitaţie adresată aleşilor noştri de a se informa înainte de a ataca o astfel de problemă ar fi chiar de bun-simţ. 

De imagine, de nevoie 

Dacă scamatoriile de imagine au reprezentat unica direcţie pentru aleşii noştri, atunci nu îi compătimesc pentru Niagara de reacţii negative primite prin presă şi pe Internetul românesc. Cu toate acestea, îi suspectez că nu aşteaptă reacţii diferite la fiecare astfel de tentativă legislativă. Iniţiativele acestea acţionează, dintr-un punct de vedere, ca atenţionări. Că vorbim de fina autoreglementare susţinută de dna Vasilescu sau de barda dată la rădăcina liberei exprimări de către dl Prigoană, am fi ipocriţi să nu acceptăm faptul că standardele jurnalistice decad, odată cu scăderea vînzărilor presei scrise şi, aş mai adăuga, în linie cu mutarea discursului public pe Internet. Internetul, mai ales, este aproape imposibil de cenzurat într-o societate democratică, iar mutarea presei scrise, în urma problemelor din realitate, într-un mediu complet nereglementat poate duce (şi de cîteva ori chiar a dus) la derapaje extraordinare. Chiar şi în afara campaniilor electorale, un clip sau un articol publicat pe Internet poate distruge o carieră politică, iar mass-media tradiţională, în aprigă nevoie de vînzări, a preluat astfel de conţinut, fără nici o jenă. În mentalitatea trustului de presă, uneori, citarea unor surse de pe Internet, de multe ori chiar de pe blogurile „personale“ ale unor ziarişti, este sinonimă cu standardele jurnalistice. Trăim, practic, într-un vest sălbatic al informării, în care toate elementele istorice ale evoluţiei presei se întîlnesc cu tehnologia şi prezentul, iar statul prinde din urmă extrem de greu. 

Clovni la stînga mea, jokerii la dreapta 

Dar nu cu aceste argumente începe expunerea de motive a dlui senator Ghişe. Textul îşi trage inspiraţia din legislaţia europeană, din rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi acceptă, de la bun început, libertatea de exprimare înscrisă în Constituţia României. Ca un citat direct din expunere: „iniţiativa îşi propune să definească şi să reglementeze conceptul de jurnalism, calitatea de profesie liberă a jurnalistului şi raporturile acestuia cu şi în societate“. 

Practic, dacă am schimba termenul de jurnalist cu oricare altul, în textul legii şi în expunerea de motive, iniţiativa ar reprezenta o excelentă dovadă de reglementare a unei meserii, a sculer-matriţerilor, de exemplu. Textul, în detaliile sale şi în atenţia pe care o oferă contextului, este – ca să folosesc o expresie probabil des utilizată de sculeri matriţeri – brici. Problema este că se referă la jurnalişti, care trebuie „să liniştească tulburările şi să reacţioneze la apatia comunităţii“, să „se asigure că s-a făcut sau se va face dreptate, să asigure libera circulaţie a ideilor“ şi aşa mai departe. Acestea nu reprezintă fragmente dintr-un text scris de Orwell. Din contră, ele oferă o imagine aparent pozitivă asupra breslei jurnalistice şi încearcă, dacă ignorăm uşorul iz de cenzură, să o reglementeze într-un mod constructiv. Textul legii are 83 de articole şi începe cu definiţia jurnalismului drept o creaţie intelectuală care „contribuie la săvîrşirea binelui în societatea umană“, continuă cu formele de exercitare a profesiei de jurnalist, legiferează cabinetele de resort şi cere ca aptitudinile jurnalistice să fie confirmate de o practică în domeniu de „cel puţin 2 ani“. Se înfiinţează un Colegiu Naţional al Jurnaliştilor din România non-politizat care are puteri de autoreglementare a breslei. Jurnalistul are dreptul să beneficieze „de sprijinul şi protecţia autorităţilor“ şi să asiste „fără restricţii sau condiţionări la orice manifestări şi adunări cu caracter public“, să-şi protejeze sursele şi să beneficieze de „facilităţi vamale“ pentru procurarea de aparatură. Organele de ordine publică vor acorda sprijin jurnaliştilor, calomnia ori ameninţarea săvîrşite împotriva jurnalistului în timpul profesiei se sancţionează conform codului penal, iar lovirea sau actele de violenţă săvîrşite împotriva jurnalistului se pedepsesc, de asemenea. 

Obligaţiuni, moravuri 

La capitolul obligaţii, jurnalistului îi este, de la bun început, interzisă dobîndirea de clienţi prin procedee incompatibile cu demnitatea profesiei. O instituţie de Ombusman al mass-mediei româneşti este format din reprezentanţi ai patronatelor, cadre universitare şi societatea civilă şi „monitorizează toate sesizările privind săvîrşirea delictelor de presă“, sintagmă care a pus pe jar întreaga stare civilă, dar care „nu intră sub incidenţa codului penal“. Nici un cetăţean – spune textul legii – nu poate fi subiect de presă fără acordul său, excepţie făcînd implicarea cetăţeanului în fapte care prezintă interes pentru comunitate. Poate cel mai interesant, ultimul articol cere abrogarea Legii „presei din Republica Socialistă România“. 

Este foarte interesant proiectul de lege înaintat de dl senator Ghişe, măcar în detaliile pe care le dezvoltă cu atîta patimă pentru micro-managementul profesiei. Personal, chiar aş susţine proiectul de lege pînă la punctul în care, cel mai probabil, nu va fi votat, dar măcar în scopul unei dezbateri pe această temă cu publicul şi cu societatea civilă, şi nu din plăcerea de a vedea o nouă formă de circ. Aş susţine-o deoarece, la fel ca orice altă iniţiativă legislativă, dacă ar trece, ştiu sigur că, în secunda doi, o bună parte dintre jurnalişti s-ar autointitula „comentatori“, despre care nu se spune absolut nimic în text, şi ar continua, la fel de liniştiţi, activitatea de zi cu zi. În cel mai bun caz, o astfel de lege ar separa, ca să folosesc un limbaj nu tocmai demn de aceste pagini, jurnaliştii, de tonomate. Or, care e sensul unei legi în alb şi negru, atunci cînd societatea este gri?

Mihnea Dumitru este activ în mediul online şi are un blog de analiză politică.