Nu daţi şpagă la copii
„Nu există pe lumea asta un copil atît de drăguţ, încît mama lui să nu-l trimită bucuroasă la culcare.“
Ralph Waldo Emerson
Recunosc cinstit: mi-am mituit copilul. De mic. O jucărie cu preţul scris cu multe cifre, o bomboană înainte de masă, o îngheţată interzisă de medic, orice a fost nevoie pentru un favor. Unul mic. Suflet slab de mamă, am crezut în cuvîntul lui de om abia născut, cu doar cîţiva ani petrecuţi pe pămînt, că îmi va îndeplini dorinţa. Dar n-a fost, n-a fost aşa. Lupta pentru un dram de bunăvoinţă din partea lui, dusă cu mijloace oneroase, din partea mea a fost un eşec. Am să dau cîteva exemple: ce-am cerut şi ce-am primit. Pentru o jucărie, o bomboană, o îngheţată... Să nu mai plîngă.
N-a mai plîns. Fix trei minute, cît a durat deplasarea spre alt magazin. Sau trei ore, pînă cînd am ajuns acasă şi a văzut cocoţată pe un dulap jucăria pe care i-o ascunsesem fiindcă o arunca în vitrina cu geamul proaspăt schimbat.
Să mă lase să ascult ştirile.
M-a lăsat. Dar asta m-a costat: un CD player avariat, un mobil care n-a vrut să formeze numărul lui Moş Crăciun şi o frunză de la ficus ruptă sub greutatea maşinuţei pe care tocmai i-o dăruisem.
Să mă lase să-i povestesc tatălui lui despre şeful care îmi mănîncă ficaţii.
Nu m-a lăsat. Cu gura plină de felia de tort oferită drept şpagă, m-a întrebat, şi a insistat să-i explic, ce înseamnă să mănînci ficaţii. Şi dacă eu mai am ficat. Şi, dacă asta înseamnă să necăjeşti pe cineva sau să înfurii, de ce nu se spune că îi mănînci inima. Sau mintea. În fine, discuţia s-a îndepărtat la ani lumină de subiectul iniţial. (Dar nu m-am supărat: dimpotrivă, i-am mai dat o felie de tort băiatului meu care ştie să pună întrebări deştepte.)
Să fie cuminte în vizita la prietenii de familie.
A fost. Cît a ţinut holul. În sufragerie a încercat să joace karate cu persana dragă familiei gazdă. Sau leapşa. Apoi a vrut să o plimbe cu maşina, infimă pe lîngă talia pisicii, pe canapele şi pervazuri. Maşina a fost mita dată pentru a nu chinui animalul.
Să nu se supere că am venit tîrziu de la serviciu.
Nu s-a supărat. Dar mi-a declarat ferm că dădaca este cea mai bună mamă din lume. Şi că o să se plimbe cu ea, în parc, cu rolele oferite de mine din sentimente de vinovăţie.
Să mănînce şi legumele, şi supa.
Nu le-a mîncat. Fiindcă n-am vrut să-i cumpăr cîte un joc video pentru fiecare dintre ele. Şi pentru toate zecile, miile de legume care, sper din tot sufletul!, vor urma.
Să fie atent la ore.
Nu poate. Fiindcă uită de fiecare dată, pînă intră în clasă, promisiunea pe care mi-a făcut-o în pragul magazinului de jucării. Sau condiţia cu care va primi la sfîrşit de an ultimul model de bicicletă.
Să nu mai vorbească urît cu vecina de la III care nu-l lasă să se joace în spatele blocului.
Aici nu pot eu: cu vecina de la III toţi cei din bloc vorbesc urît; mi-ar trebui venitul unui prinţ arab ca să fac din copilul meu o excepţie de bună-cuviinţă.
Să spună o poezie frumoasă, cum numai el ştie, soacrei mele.
A spus-o. Fiindcă bunica stă în America, vine rar, dar şi cînd vine... Pentru adulţi nimic, pentru nepot valize întregi.
Mi-a povestit odată o educatoare cum îi momea pe copii să strîngă jucăriile din clasă: „Dacă faceţi ordine repede, am să vă fac o mare bucurie la ora de matematică: vom învăţa să numărăm din doi în doi pînă la douăzeci!“. Tonul, mimica, gestica – toate sugerau că vor fi răsplătiţi regeşte. M-am gîndit să încerc şi eu cu copilul meu: dacă îţi faci patul, o să-ţi dau un morcov, sau, dacă te joci frumos cu pisica, te las să-ţi faci singur temele...
