Piaţa Traian
În piaţa asta, băgată între blocuri şi case cenuşii şi dărăpănate, intri-ieşi fără gust. „E de toate“ dar de cîte ori mă plimb mă simt păcălit, urît, călcat în picioare, cu alimente în desagă şi cu toate astea frînt, furios pe ceea ce am cumpărat. Ţăranii nu-s. Sau dacă or fi, sînt din aceia care amestecă ţelina adevărată cu morcovii din Arabia. Strugurii albi de la Murfatlar cu sughiţurile perfecte ale îndepărtatei Italii. Oricît ai fi de atent, drastic, tot ţi-o iei, tot ieşi prosteşte cu cîte un compromis în desagă. Păi, un’ să te duci? Piaţa e izolată. De jur împrejur supermarketuri. O piaţă de ţărani e dincolo de Dristor, orizont îndepărtat, lenevos, către care n-ai transport direct. Cin’ se urcă în tramvai şi ia apoi troleibuz şi mers pe jos pentru o frunză ca lumea de verdeaţă? Nici ţipenie de om. E ritual. Porneşti devreme, te duci, nu te ai pe tine şi timpul tău, ţuşti în Piaţă la Traian, ţuşti la MegaImage. Aici nu e problemă de preţuri, sigur mai mari decît în orice berceni. Aici nu e problemă de comerţ civilizat, că e civilizat, prea civilizat. E vorba că „lumea asta de borcan“, de termopan şi beton, de legume şi fructe ppppprrrrroooooaaaaspeeete nu-ţi dă bucurie. Bucuria aia de mirosuri, arome, de promisiuni nebune. Scrie că-s româneşti pe zece la sută din produse, ori asta nu mă interesează, mă interesează promisiunea ce-o cuprinde mărul ionatan. Şi mai e ceva. Săptămîna trecută am văzut ceva ce m-a mirat. Un comersant de-ăsta septic a luat un curcan din ţiplă, l-a urcat deasupra vitrinei şi l-a rumenit în ore pe o spirtieră. Nu-ţi spun cum dădeau balele tuturor, cum cele mai scurte fuste treceau pe la comersant să cumpere ceva, deşi nu avea decît pui şi curcani. Asta e. Promisiunea curcanului. Cînd vine cea a mărului. A pătrunjelului de Olanda?
