Angela merge în Italia

Propoziţia de mai sus nu se referă la vreun remake al filmului, deja clasic, Angela merge mai departe. Angela este numele unei românce plecate, conform unui pattern cunoscut de ceva timp, să lucreze ca menajeră pentru o doamnă venerabilă din Italia. Într-un film. Mar Nero, în regia lui Federico Bondi. Cu Dorotheea Petre, Ilaria Occhini, Maia Morgenstern, Vlad Ivanov şi Corso Salani. Coproducţie italo-franco-română ce a avut recent premiera.

Povestea filmului poate fi considerată „fumată“: este cea a unui tinere românce plecate să lucreze ca menajeră în Italia. „Fumată“ – în sensul mediatizării excesive a subiectului, comentat şi răscomentat în toate felurile, de la consecinţele asupra copiilor lăsaţi acasă, pînă la conotaţiile politice. 

Mai puţin însă exploatată ca subiect de film. „Punerea în scenă“ a temei migraţiei, mutarea accentului de pe generalul sociologic pe un „studiu de caz“ chiar autobiografic (povestea bunicii regizorului) ne oferă o altă perspectivă. Evident, una sentimentală, implicată, din interior: o contrapondere a viziunii vădit critice asupra fenomenului. 

Viziune critică, de cele mai multe ori, asupra ambelor părţi: românca plecată „din sînul familiei“ e, deseori, zugrăvită ca un personaj tragic, care a trebuit să se „sacrifice pentru binele familiei“. Italianca, de obicei în vîrstă, la care cea dintîi e nevoită să lucreze, apare adesea ca... o scorpie teroristă. 

Nu spun că şabloanele de mai sus nu au o doză de adevăr (ca mai toate şabloanele, de altfel...): orice plecare din mediul propriu, orice desprindere înseamnă sacrificiu; şi orice patroană care are de-a face cu un intrus pe teritoriul ei are tendinţa, cel puţin la început, să fie o scorpie. Putem vorbi de o... ciocnire a civilizaţiilor la scară domestică. 

Angela (Dorotheea Petre) şi Gemma (Ilaria Occhini – Premiul pentru Cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Locarno din 2008) întrupează, inspirat, cele două tipuri feminine. Angela e „fata simplă“ din Sulina, venită în Italia să adune bani pentru viitorul copil. Gemma e italianca medie, ce a dus, de cînd se ştie, o viaţă de familie aşezată, alături de soţul ei: care a murit... 

Ambele personaje feminine vin din lumi bine definite, cu rădăcini zdravăn înfipte. Angela îşi iubeşte soţul rămas acasă, pe Adrian (Vlad Ivanov), iar Gemma nu-şi vede rostul în afara familiei (din care a rămas doar un fiu, căsătorit, care nu mai locuieşte cu ea). Relaţia de început, „adulmecarea“ lor iniţială include, evident, o doză de ostilitate. Sugerată discret, din amănunte: priviri, gesturi, expresii... 

Treptat – datorită răbdării şi delicateţei Angelei, ce reuşeşte să spargă carapacea Gemmei – cele două personaje feminine încep să se... aproprieze reciproc. Şi Gemma, şi Angela încetează să mai fie doar nişte mărci ale lumilor din care provin, devin reale, umane, individualităţi. Poveştile lor sînt cele care sparg barierele culturale: cunoscîndu-se mai îndeaproape şi înţelegîndu-se reciproc, nu mai sînt doar o româncă (reprezentanta unei ţări sărace, cu perspective reduse) şi o italiancă (cea a unei ţări occidentale, în care se poate trăi decent, cu o istorie fabuloasă în spate). Ci două femei care se înţeleg, se ajută, şi găsesc soluţii existenţiale împreună. 

Atît Ilaria Occhini cît şi Dorotheea Petre îşi stăpînesc nuanţat personajele. Angela e fata din provincie timorată, dar care, în momentele esenţiale, dovedeşte un simţ al situaţiilor peste medie. Gemma e bătrîna uscată şi acrită de viaţă, de dureri şi de moartea bărbatului, dar care, în momentele esenţiale, e capabilă de o nebănuită nobleţe. Sună prea... duios – veţi spune. Prea multe sentimente... E adevărat, filmul lui Federico Bondi e supraîncărcat de sentimente exprimate. Ceea ce, în cazul de faţă, nu mă deranjează excesiv. Există, pe alocuri, pericolul de a cădea în şabloane şi de a aluneca pe panta melodramei. Cred, totuşi, că îşi au, pe undeva, locul şi astfel de filme: fără a fi capodopere sau foarte... deştepte, sînt, pur şi simplu, umane.